În anii crizei economice răbdarea sa a ajuns la margini. În 1982 a făcut manifeste anticeauṣiste, a conceput un program pentru un sindicat liber, a racolat adepṭi, a ṭinut un discurs pe o schelă, în miezul Bucureṣtiului. Nu a mai apucat să facă ceva „mai durabil, mai de proporṭii” de-atât, pentru că a fost imediat arestat ṣi condamnat de Tribunalul Militar Iaṣi la nouă ani de detenṭie. Până în 1988 a stat la Aiud de unde a fost eliberat totuṣi la 16 februarie. În luna următoare a venit la Ambasada S.U.A. din Bucureṣti ṣi a depus o scrisoare de protest, trimisă ṣi la posturile de radio Europa Liberă, Vocea Americii, Deutsche Welle… ṣi astfel povestea lui Gheorghe Năstăsescu, un oponent al regimului dictatorial, se apropie de sfârṣitul ei previzibil.

Securitatea avea câteva reṭete anume pentru cei care se manifestau făṭiṣ împotriva Ceauṣeṣtilor: domiciliul obligatoriu, spitalul de psihiatrie sau alungarea dincolo de graniṭe. Iată povestea acestui om plin de curaj, așa cum a fost înregistrată în 2002 de redactorul Lavinia Ivașcu, pentru Arhiva de istorie orală.

„La 10 septembrie 1988 aṭi fost din nou arestat. Pentru câte zile?… De data aceasta fără proces…

Da… am mers în Piața <Sfântul Spiridon> din Iași și atunci ăia care mă însoțeau, ăia cu mașina, care mă însoțeau, [au zis:] <Domnu’ Năstăsescu, vă cheamă domnul colonel… Radu, vă cheamă șeful sus!> M-am dus sus cu ei, nu i-am refuzat, m-am dus să vedem ce este. Într-adevăr, m-au dus la biroul colonelului Radu, ăsta n-a încercat să discute cu mine prea mult și mi-a spus pur și simplu: <Băi, Năstăsescu, nu știu ce vrei tu, tu nu vrei să-ți vezi de treabă!> – nu s-a angajat într-o discuție cu mine prea lungă… Pur și simplu, de-acolo din birou de la el, m-a scos un adjunct de-al lui și m-a dus jos la arest, la arestul Securității de data asta. M-a dat în primire la șeful de arest, m-au dus, m-au percheziționat bineînțeles și m-au dus într-o cameră cu un arestat de-al lor, probabil informator de-al lor, să stea cu mine, să nu stau singur. Am stat acolo până a doua zi… nu, în aceeași seară m-au urcat într-o mașină și m-au transportat la București […], cu doi milițieni și doi securiști într-o mașină. Aici am fost condus la biroul colonelului Vasile care m-a batjocorit și m-a amenințat că [dacă] nu-mi văd de treabă voi crăpa în pușcărie.

În continuare, am fost anchetat de un locotenet colonel și un căpitan, iar într-una din zile am fost dus la colonelul Vasile care era șeful anchetelor din departamentul Securității. Aici l-a invitat pe unul dintre semnatarii scrisorii, pe Iancu Marian din București. El mi-a cam reproșat: <Bine, domnule Năstăsescu, de ce mă băgați pe mine în încurcătura asta?! Am știut eu de scrisorile dumneavoastră?> Eu, bineînțeles, care sunt o fire împăciuitoare, [am zis:] <Într-adevăr, n-ai știut nimic, Iancule… n-ai știut nimic, n-ai semnat nimic!>, adică, i-am dat dreptate. Le-am spus lor în continuare ca să-i scap pe ceilalți doi de la interogare: <Eu am făcut mesajul, eu l-am semnat, eu l-am dus la ambasadă …> Deci, am luat totul asupra mea, cam așa e treaba…

Ați cerut pașaportul? Ați cerut să plecați în Statele Unite definitiv?

Nu! Eu n-am cerut atunci să plec, dar în 1989 m-au arestat din nou și m-au dus la sediul Securității din Iași și aici iar au început: <Măi, Năstăsescu, tu nu vrei să-ți vezi de treabă, măi!… te terminăm, măi, iar te-ai apucat de… te întâlnești cu oamenii, faci propagandă cu ei, te terminăm, măi!…>, cam așa. Atunci am plecat la București, la Karen Christenson și am informat-o pe ea despre tot ce mi s-a întâmplat și mi se întâmplă în continuare. Atunci doamna Karen mi-a făcut o hârtie prin care arăta că ambasada S.U.A. este de acord cu primirea mea în America. Imediat ce am venit la Iași și am cerut formulare pentru plecare, mi le-au dat imediat! În două săptămâni am avut pașapoartele și la data de 15 septembrie 1989 am plecat la Aeroportul Otopeni și de-acolo am plecat la Roma cu avionul.

Am stat la Roma două săptămâni. La Roma era un fel de organizație – nu rețin exact a cui era, însă era dirijată de italieni și finanțată de o subunitate de-a organizației ăsteia mondiale de asistență – care acorda 60 de dolari de persoană, ca alocație de hrană. Cazarea era asigurată de italieni; mâncare foarte proastă ne ofereau italienii acolo. Ei, am stat două săptămâni acolo la pensiunea <Dina>…

Pe data de 30 septembrie ne-am urcat în avion și în acceași zi am aterizat pe aeroportul Kennedy din New York. Tot în aceeași seară, după ce am ajuns acolo, ne aștepta cineva la aeroport, în birouri. M-a strigat chiar în limba română: <Domnu’ Năstăsescu!> <Prezent!> De-acolo mi-a pus la dispoziție o mașină care m-a dus în Manchester, localitate pe care o stabiliseră ei pentru stabilirea mea în America. Manchester era un oraș, cel mai mare oraș din New Hampshire, care face parte din New England, situată pe… un triunghi de state la Oceanul Atlantic, în jurul orașului Boston, a portului Boston.”

Sursa: Rador