În volumul său de poezie, „Ecoul secundei”, Maria Mocanu a dedicat un poem orașului Galați, miraculosului oraș de dincolo de Prut, spre luminile căruia își îndrepta adesea privirile, copil fiind:

        „Orașul de dincolo de Prut”

Miraculosul Oraș de dincolo de Prut

apărea și dispărea în ceață.

Uneori auzeam zgomote, sunete, voci,

deci semne că era real orașul de peste Prut.

Luminile lui în Orizont

desenau capătul pământului.

Alteori se amestecau

cu stelele și ele cât se poate de reale.

Când într-o parte a cerului ploua

și-n cealaltă  parte era soare,

Curcubeul schița zâmbetul lui Dumnezeu

îl urmăream cum se împarte în două -

un capăt colora copacii noștri

și sălciile speriate,

iar noi, copiii, căutam gura curcubeului.

Dacă nu o găseam ziceam resemnați:

„Cred că e în partea cealaltă”.

Tot ce vedeam pe acel mal

ascundea taine, iar dorul de a simți

și de a descifra misterul

era infinit de mare.

Dar nimeni nu ne dezvăluiau

enigma celuilalt mal,

nici bunicii, nici părinții, care

ne spuneau doar că dincolo de Prut

e un oraș frumos pe nume Galați

și că demult, cândva se duceau

acolo în carul cu boi,

la târg sau la medici.

             Fioroasa sârmă ghimpată

întărea și mai mult misterul celuilalt mal.

Copii fiind, atingeam sârmele

între ele ca să vedem efectul,

căci unii susțineau că prin fire

ar trece curent electric

și nu ne temeam să o facem, chiar dacă

știam că vor veni grănicerii, ne vor pune

în coloană și ne vor duce la pichet

să curățim cartofi, căci

asta era pedeapsa...

La anumite ore șuiera un tren

care pleca peste pod în partea cealaltă

și noi întrebam buneii:

“Da trenul duce oameni la Galați?”

„Nu, zicea bunica, că nu se cuvine.

Când vine de dincolo abia gâfâind

trenul zice: „Aduc grâne și mălai,

Aduc grâne și mălai,

dar când pleacă de la ruși zice:

„Țigarete și chibrituri, țigarete și

chibrituri!” și merge

într-o veselie, merge repede, șuierând...”

Era un fel de Las Vegas

orașul de peste Prut.

Ne uitam uneori prin binoclu,

având impresia că ne uitam prin istorie.

                    Acolo este Țara mea....”

Apropierea de cântecul popular a fost firească și de la o vrâstă fragedă, mărturisește Maria Mocanu:

„Pentru că în satul meu se cânta mult. Erau niște rapsozi pe care îi cunoșteam și pe care îi auzeam cântând, că erau niște ansambluri și un taraf la casa de cultură care, din când în când, prezentau spectacole și noi ne duceam cu mare drag și le urmăream, pentru că la noi în școală se întâmplau  multe evenimente frumoase, ansamblu vocal și teatru. Acolo îmi desfășuram și eu activitatea.”

Lansări de carte cu autori din România, spectacole, înregistrări cu interpreți români care colaborează cu orchestrele din Republica Moldova, dar și artiști din Moldova prezenți în emisiunile de radio și televiziune din România — toate acestea arată că Unirea în cultură s-a înfăptuit deja, constată Maria Mocanu. Prin recitalurile și concertele susținute în numeroase orașe din România, prin interviurile din cadrul emisiunii „Dor de Izvor”, difuzată de peste 13 ani la Radio România Chișinău și Radio Iași, alături de interpreți și oameni de cultură de pe ambele maluri ale Prutului, artista aduce împreună românii despărțiți de hotare.

„ Am cântat mult dincolo de Prut, în multe orașe, printre care Iași, orașul nostru de suflet, cu ocazia unor spectacole, festivaluri, saloane de carte unde ne-am împrietenit cu scriitori, cântăreți. Dincolo de asta am fost membră a unei societăți culturale „Plai Mioritic” Iași-Chișinău-Cernăuți și ne-a legat pe noi, artiștii, oamenii de cultură. În această asociație se regăseau personalități precum Grigore Vieru, Eugen Doga, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi cu care am foarte multe amintiri pentru că am parcurs România în lung și în lat. Am fost împreună, prin anii 1994-1996 când lumea nu prea ieșea din țară, pe urmele lui Eminescu, ajungând până la Viena, după care în Italia. Am cântat la Botoșani, Cluj, Brașov, Sfântu Gheorghe, Timișoara, București. La București am cântat de multe ori cu ocazia unor sărbători, aniversări. Am cântat și cu Adrian Păunescu. Adrian Păunescu nu a avut încredere la început, că nu mă cunoștea. Și a zis nu, doamna trebuie să îmi cânte acum un cântec ca să văd ce prezintă. Eram cu Grigore Vieru și cu Gheorghe Vodă, m-am așezat și i-am cântat un cântec. Și el mi-a spus, așa cum spunea el de obicei: „Excepțional” și m-a primit în spectacol”.