Aceste constatări sunt susținute de date oficiale. Ultimul raport al Federației Constructorilor de Locuințe din Marea Britanie (HBF) arată că aproape 40 la sută dintre muncitorii veniți din Uniunea Europeană, sunt români. În capitala Marii Britanii și în Estul Angliei numărul muncitorilor români din totalul celor din UE depășește jumătate, urmați de polonezi și lituanieni.

Viața în construcții în Marea Britanie e o un fel de armată.

E ora cinci dimineața într-o zi de început de martie. Afară e noapte și sunt trei grade Celsius.  Ușile mari, de fier, ale stației de metrou Kingsbury, nord-vestul Londrei, sunt încă închise. Pavajul pixelat cu gume de mestecat aruncate și călcate în picioare de miile de călători grăbiți, pare o imensă piele de dalmațian.

Mai sus de stație, într-o sală cu jocuri de noroc, un bărbat firav și mic de statură, spală podeaua. Într-o clădire de vizavi, la etajul de deasupra unui magazin alimentar, în care doi angajați aranjează fructe și legume pe rafturi, într-o sală de sport, câțiva bărbați matinali se văd prin geamurile mari, exersând. Tot mai mulți trecători cu căciulile trase adâng peste urechi și rucsace în spate, apar și dispar de după colțuri de stradă. Traficul e din ce în ce mai intens. Pe la 5.30 o femeie, de culoare, deschide poarta stației de metrou. Apar și călătorii. Unii mai au timp de câte o țigară înainte să se lase înghițiți de gura adâncă ce pare nesățioasă.

Observ van-ul de culoare albă, care a staționat în fața stației de metrou și de la volanul căruia, Dorin Pompărău, originar din comuna Dumbrăveni, Suceava, îmi face semn să urc.

M-am așezat pe scaunul liber și am închis ușa. În interior întuneric. Geamurile toate aburite. Pe locurile din spate abia dacă se poate descifra conturul fețelor acoperite de căciuli și gulerele ridicate, ale lui Cătălin, Dumitru și Costică.

Pe al doilea rând de scaune, lângă geam, stă Radu.”Dacă îmi dai cinci mii de lire te las să mă fotografiezi” îmi spune. 

Lângă mine e Nea Viorel. Are 60 de ani și e cam cel mai vârstnic muncitor de pe șantier, alături de un lituanian. Nea Viorel este și el din Suceava, doar că din Rădăuți. Are în el înțelepciunea țăranului de odinioară, ajuns, de pe dealurile altădată pline cu cirezi de vaci și turme de oi, din frumoasa lui Bucovină, dincolo de Canalul Mânecii pe care nicidecum nu reușea să îl arate pe hartă, la ora de geografie. Vorbește mult și cu haz.

”Așa-s moșnegii înainte să cheme popa”, se amuză, de pe scaunul din spate, Costică, un bărbat la vreo 40 de ani, supărat pe ”hoții din Parlamentul României”.

La volan e Dorin Pampărău, alături stă fratele său, Eric, mezinul familiei și Cent, din Sri Lanka, inginerul de pe șantier.

Pe geam nu se vede decât luminil mașinilor pe care le depășim, sau trec în viteză pe lângă noi.  Dorin e concentrat la volan. E obișnuit déjà că pe parcursul drumului de aproximativ o oră din  Londra spre șantierul din Oxford și înapoi, călătorii aproape că nu vorbesc unii cu alții. Mai mult dorm. Viața pe șantier impune un regim de armată. E nevoie de multă organizare și disciplină. Trezirea e la 4.30 dimineața iar acasă se ajunge după ora 20.00. Timpul liber este foarte valoros iar viața muncitorilor e un zbucium continuu. Fiecare minut din pauzele scurte pe care le au în timpul zilei este bine repartizat. Și cei dragi s-au adaptat programului. Știu exact când să îi caute la telefon. 

Lecțiile de limbă engleză și ”cachițele” de fân din copilăria lui Nea Viorel

Dorin Pampărău are 36 de ani. Nu e prea înalt, dar vânjos, are ochii albaști, mâinile aspre și fața arsă de vânt și de soare.  E al cincilea într-o familie cu 11 copii, de religie penticostală. ”Suntem aproape cât o echipă de fotbal” mărturisește zâmbind. Mai are doi frați stabiliți în Marea Britanie, trei locuiesc în Belgia, unul în Spania, o sora în Germania și trei surori au rămas în România. E tatăl a patru copii, cu al cincilea urmând să se nască peste câteva luni.  Dorm bușteni dimineața când se trezește și pornește aparatul de cafea, dar îl așteaptă nerăbdători să îi sară în brațe când ajunge acasă după o zi lungă pe șantier. Dorin locuiește de 14 ani în Marea Britanie și nu are planuri să revină în România. ”Nu e un viitor pentru copii. Aici am un serviciu stabil”. A pornit de jos. La început a lucrat la demolări, după care a fost dulgher. După mai multe cursuri și calificări a ajuns supervizor. În prezent conduce o echipă de 25 de muncitori: 15 români, șase albanezi, un englez, un lituanian, un irlandez și un srilankez. În Oxford, vizavi de sediul BBC, construiesc un hotel cu patru etaje. ”În fiecare șantier în care am lucrat până acum, cam 80 la sută dintre muncitori erau români” constată Dorin.

În cartierul Kingsbury din Londra, sunt concencentrați cei mai mulți români, susține Nea Viorel, care e și el penticostal și vine dintr-o familie cu 9 frați. De ce îi este cel mai dor când vine vorba de România? ”De femeie, de cățel, de vecini, de tot ți-e dor aici... Mai ales când plouă. Îți vine să lași tot și să te duci acasă”. Acum câteva zile, soția, Elena, i-a trimis pe autocar o găleată cu 60 de ouă. Au ajuns toate întregi. Și sarmale gata fierte, pește fript. ”Eu fac numai mămăliga. Cumpăr o Coca-Cola și gata e masa”.

Viața are alte dimensiuni în timpurile pe care le trăim este de părere Nea Viorel.  ”E o goană după bani. Să mai schimbăm la casă un geam, pavajul prin ogradă. Ne-am modernizat cu toții. Fiecare avem în ogradă mașini, tractoare. Acum, dacă ar fi să trec cu vaca prin ogradă, trebuie să aștern covor, că îmi strică pavajul!

Secolul în care trăim e secolul vitezei, de aceea mulți deraiază psihic. Toată lumea se sinucide. Din cauza stresului. Soluția - să te mulțumești cu ce ai. Dar nu prea ne mulțumim noi. Eu de ce stau aici? Mai am de măritat o fată, băiatul de însurat. E greu în România. De unde să iau 60 de milioane să cumpăr lemne cu opt milioane salariul? În Romania nu ai unde face bani. Cui să vinzi barabule? Nevoia te împinge. Spui că vii pe trei luni și am, uite, 12 ani de străinătate”.

Nea Viorel a lucrat în Israel, apoi în Italia, până a venit criza. ”O venit Brexitul, mai stăm un pic să vedem ce face cu noi. Când nu mai avem de lucru, mergem acasă. Ca acasă nu-i nicăieri. Iau o vacă. Țîn scroafă cu purcei.  Prea tare ne-am modernizat. Dacă or să vină alte timpuri, apăi am încurcat-o. Cine mai ține vacă acum? La țară toți îs cu telefonul în mână. Pană se scoală ei, se uită în telefon, o cherit vaca” susține cu un zâmbet în colțul gurii.

 De șapte ani e Nea Viorel venit în Marea Britanie. ”Am făcut șase ani de engleză și doar ”good morning” și ”sit down”, cum zicea doamna la școală, atât știu. Îmi trebuia mie engleză. Eu mergeam cu vașile, mă jucam în cachițile cu fân.La școală mi-au spus că voi ajunge departe. Și am ajuns. La aproape trei mii de kilometri de casă”.

Cu glumele și vorbele de duh ale lui Nea Viorel nici nu am observant că afară s-a luminat de ziuă. În urmă lăsam câmpuri întinse cu iarbă verde crud și lacuri cu apă formate de ploile din ultimele zile. Pe la amiază se anunță din nou ploaie.

”Mai încolo de piele nu are unde se duce”, îmi răspunde Radu, care a dormit aproape tot drumul, când întreb dacă verifică dimineața pe aplicația telefonului, prognoza meteo.

Micul dejun în cantina multinațională

În jur de ora șapte intrăm în Oxford. De o parte și alta a străzilor sunt case vechi din cărămidă, în stil Victorian, cu copaci înfloriți pe la garduri.

Șantierul e situat în cartierul Summertwon, nordul Oxfordului. E o zonă rezidențială cu cele mai scumpe case din oraș. ”Un nou hotel în 2021” anunță afișele de pe gardul ce împrejmuiește viitoarea construcție în mijlocul căruia se înalță, ca o fântână cu cumpănă de pe vremea bunicilor – macaraua.

 Structura primului etaj cu cele două lifturi, e gata. Astăzi se va pune fierul după care se va turna betonul.

”Sunt atent să meargă treaba bine. Ieri am turnat șapte stâlpi, azi mai turnăm vreo cinci-șase. În fiecare zi turnăm stâlpi și pereți. În iunie trebuie să predăm proiectul”, spune Dorin Pampărău.

Munca pe șantier începe la opt fără un sfert dar ca să evite traficul, muncitorii se pornesc din Londra cu noaptea în cap. În câteve minute ajung la muncă și restul colegilor.  Cantina în care se adună e la parterul unei clădiri cu două etaje ce seamănă cu un vagon de tren doar că puțin mai mare. E îngustă și lungă iar în scurt timp devine neîncăpătoare. Discuțiile devin neinteligibile. Muncitorii preferă să ia micul dejun la muncă și să doarmă câteva minute în plus dimineața.  Unii, ca Marian, un tânăr slăbuț și voce caldă, își scot prăjiturile gătite de soții, alții au dat fuga până la magazinele din apropiere după plăcinte, biscuiți și cornuri cu ciocolată. Miroase a cafea și se fac glume. Marian își împarte prăjiturile cu Nea Viorel.

După ce spală câteva farfurii, Nea Viorel își face și el o cafea. La prima masă, Kevin, unul din cei doi britanici care dirijează traficul pe drumul din apropierea șantierului, scund și îndesat, la vreo vreo 50 de ani, învârte tutun într-o foaie subțire de țigară. Ajung la muncă și tinerii albanezi. Intră în cantină și muncitorul lituanian. Cu paharul de cafea fierbinte în mână, Nea Viorel îi dă binețe: ”Good morning! Sit down!”.

La 7.30, în cantina multinațională, Dorin Pampărău ține obișnuita ședință de dimineață. Repartizează sarcini subalternilor. Mai apoi oferă lista cu numele muncitorilor în care fiecare își trece semnătura precum că a luat act de măsurile de protecție obligatorii. Nimeni nu are voie pe șantier fără ochelari, mănuși, încălțăminte de protecție și cască.

În scurt timp muncitorii își preiau pozițiile iar șantierul se transformă într-un adevărat mușuroi de furnici. La parter, printre mormanele de sârme, cabluri, țevi și scânduri, îl văd pe Nea Viorel cum înșfacă pe umăr o țeavă de metal și se pierde cu ea undeva după pereții și stâlpii din beton déjà turnați.

Bătăile de ciocan și sunetele de ferestrăie răzbat până în cantină.

Pe Dorin Pampărău îl observ de departe cum dă instrucțiuni, vorbește la telefon și se mișcă dintr-un capăt în altul de șantier. Acum e printre muncitorii de la parter, imediat e printre cei de la etaj.  În pauza de masă reușesc să îl întreb despre lecțiile învățate în Marea Britanie: ”Civilizație, oameni organizați la locul de muncă, disciplină”.

Marian, dorul de România și lecțiile pe care l-a învățat străinătatea

Marian Lupancu este originar din comuna Satu Mare, Radăuți. Ultimii nouă ani din cei 28 pe care îi are, i-a petrecut în Marea Britanie. Locuiește și el în Londra și vine la muncă, într-un alt van, cu alți colegi români. Închiriază o casă împreună cu fratele Vasile, coleg de șantier, o soră și niște prieteni. Marian a absolvit cursurile de electric auto a unei școli profesionale. Dimineața se trezește greu. Pune două alarme la telefon, însă doar cea de-a treia, soția sa, Lenuța, reușește să îl trezească cu adevărat. Tot datorită soției mai rezistă încă aici. Îl susține și îl motivează să mai stea puțin urmând să revină curând cu totul în România. Acasă ar vrea să își deschidă propria companie de construcție.

”Nu m-aș vedea să trăiesc în țara asta. Clima, ploile, umezeala...  Majoritatea celor care vin migrează mai mult pentru bani, cum ar fi cei din Bulgaria, România, Albania, Polonia - sunt aici  din cauza politicienilor lor”.

Cel mai dor îi este de satul în care s-a născut: ”Mie chiar imi place România, foarte mult. Citesc articole, urmăresc cu atenție ce se întâmplă acasă, pentru că vreau să îmi fac un viitor acolo”.

Vara trecută Marian a mers în România și a construit două case. Una fratelui și alta părinților.

Cele mai importante lecții pe care l-a învățat străinătatea: ”Să fii om! Să nu fii rău, să nu critici, să nu judeci, să nu râzi de cineva de-al tău, să nu îl înjosești, pentru că toți suntem aici cu un scop, să ne facem un viitor în viață. Toți am plecat de acasă săraci, sau mai puțin săraci”.

La scurt timp după pauza de masă, de jumătate de oră, a început să picure mărunt. Apoi ploaia s-a întețit.  

Construcțiile în Regat nu țin cont de vreme

La ora 15.00 muncitorii au un sfert de oră pauză. Murdari de noroi, cu hainele pe la mâneci și picioarele ude, se refugiază în cantină. Unii își pun mănușile la uscat pe caloriferele fierbinți. Își fac cafele și mănâncă ce mai au prin rucsace.

”Femeia coordonează casa. Eu toți banii îi dau ei. Să nu mai am și grija lor. Îi mai spui pe engleză ”I love you”, dar nu ajută nimica… ” zice în glumă, Nea Viorel. Îmi arată spre macaragiu care tocmai a intrat de afară.

”Domnul e cu macaraua. Trebuie să mâni macaraua mai special că altfel fași accident...Trebuie să legi bine și jos, că de nu, îți cade ceva în cap, și fași?”

”Rămâne doamna cu două milioane de lire. Se mărită din nou” zice Radu. Cantina se umple imediat de un val de râsete zgomotoase.

”Gasește unul mai tânăr”, adaugă altcineva.

”Ca primul, nu-i”, răspunde șugubăț  Nea Viorel.

Îl revăd pe Costică, unul din călătorii din van. Stă cufundat într-un scaun, cu spatele rezemat de perete. Îl întreb dacă îi este dor de acasă și dacă apreciază ceva în România:

”Da ce merge bine acolo, asta e problema. Spuma României din Parlament nu face nimic. Din cauza lor suntem aici, că dacă erau deștepți, noi nu eram aici. Eram acasă cu familiile”.

Pauza s-a încheiat repede, cu ploaia din ce în ce mai hotărâtă.

”Dacă te iei după ploaie, nu mai faci nimic aici”, îmi zice Dorin Pampărău, urmându-i pe muncitori înapoi pe șantier. 

A ajuns mașina cu beton. O cupă mare de fier cu furtun agățată de macara toarnă amestecul de pietriș, nisip și ciment peste stâlpi și pereți. În cabina macaralei, la 35 de metri înălțime, Andrei Feher, originar din Bistrița și stabilit cu familia în Marea Britanie de aproape 8 ani, mânuiește cu multă atenție și responsabilitate butoanele. E dezbrăcat în tricou. Macaragiu de profesie, a venit în Marea Britanie unde această meserie e mult mai bine plătită. ”Aici e sistemul altfel.  E multă punctualitate, se lucrează ordonat”.

Cum se vede lumea de sus într-o zi ca asta? ”Urât. Mă uit la colegi jos, le este greu stând în ploaie, dar lucrează pentru bani”.

La 16.30 au plecat acasă cei doi englezi care dirijează traficul. La 5.30 au plecat muncitorii albanezi. La 18.00 unul câte unul, au început să se retragă de pe șantier și muncitorii români. Și ploaia a început să se rărească. Parcă a avut și ea program prestabilit.

Obosiți, înghețați și plini de noroi, după nouă ore de muncă și aproape șase petrecute în ploaie, și-au lăsat într-o cameră separată utilajele și frânghiile de protecție, iar în alta au pus hainele și bocancii uzi la uscat, pentru a doua zi. Afară e déjà întuneric.

Potrivit lui Dorin Pampărău, care iese ultimul de pe șantier, au făcut tot ce era planificat pentru ziua de muncă, ba chiar mai mult. ”Eu le vorbesc frumos și ei mă ascultă. Nu înjur, cum se întâmplă pe alte șantiere. Doar am grijă să meargă treaba”.

Drumul înapoi pare mai scurt. Colegii din spate, Cătălin, Dumitru și Costică, nu se aud aproape deloc. Cei din față vorbesc, dar nu se înțelege din cauza distanței prea mari și a zgomotului creat de mersul automobilului. Nea Viorel fredonează ceva din repertoriul creștin, care se cântă la înmormântările penticostalilor. Poezia sa preferată este ”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” de Mihai Eminescu, dar îi place și ”Noi vrem pământ” de George Coșbuc.

”La știri mă uită o țiricuță și mă culc repede. Că pănă ajung acasă, până fac o mămăliguță îi déjà târziu. La patru jumătate dimineața pui alarma. E un program de armată. Nu te-ai sculat la fix, autobuzul o plecat. Mi-oi strânge și eu o mogiluță de bani, și-oi mere acasă. O veni poștasul să îmi aducă pensia de 300 de lire… Mai stau mult în ploaie, nici n-oi putea semna, va trebui să pun dejetul…”

Poze 38, 39, 40,41, 42…55

Notă: Articolul a fost documentat înainte ca Organizația Mondială a Sănătății să declare pandemie de coronavirus. Pe 24 martie l-am sunat pe Dorin Pampărău. Era ziua când au intrat în vigoare restricțiile anunțate de Guvernul de la Londra, iar o mare parte dintre companiile de construcții au decis să își sisteze activitatea. Dorin era pe șantier. ”Suntem îngrijorați. Nu știm cine moare, cine rămâne, dacă și cât timp vom mai merge la muncă, în condițiile în care situația se schimbă de la o zi la alta”.

Nea Viorel vrea să revină în România dacă nu va fi de muncă în următoarele luni. Dar cum?  Când toate țările sunt blocate și nu circulă nici un mijloc de transport. ”Vom sta în case și déjà cum vrea Dumnezeu. El știe mai bine”. 

Marian se gândește să revină în România și speră cu tărie ca lucrurile să se schimbe în bine acasă.  ”România are nevoie de o resetare, de oameni la conducere care să fie în slujba poporului nu a hoților și a infractorilor”.   

Autor: Ina Guțu