Am un an și jumătate de când am venit în Marea Britanie și 11 luni de când nu am mai mers acasă, în Republica Moldova.  Virusul a amânat multe zboruri și tot atâtea planuri.  Simt că în acest răstimp am trecut prin foarte multe transformări, căutări, regăsiri...Am descoperit atât de multă rezervă de forță fizică și spirituală în mine însămi, dar și multă inspirație în oamenii frumoși pe care îi întâlnesc în cale...

Se spune că după doi ani trăiți într-un alt mediu, într-o țară diferită, nu mai suntem aproape deloc aceiași. Inclusiv fiecare celulă din corpul nostru este nouă. Tot după doi ani se spune că mai trece din durerea și intensitatea emoțiilor legate de pierderea unei persoane dragi. Așa se spune...

După ce am lucrat mai multe luni prin agențiile de angajare a forței de muncă sezonieră, învățând să fac lucruri pe care nu le-am mai făcut niciodată, dar și cum să relaționez cu oameni diferiți, recent am obținut primul meu contract de muncă în Marea Britanie. Ziua în care am semnat documentul a fost o zi în care m-am simțit eliberată. Să ai un contract de muncă, oricât de neînsemnat, în aceste vremuri nesigure, într-o Marea Britanie grav afectată de coronavirus ce a lăsat fără loc de muncă foarte mulți britanici, și cu noi reguli anti-imigrație de după Brexit,  începând de anul viitor, cred, e o mare realizare. Îmi oferă stabilitatea financiară și legală să continui să lucrez la realizarea proiectelor  pe care le-am început aici.

Sigur, cale de întoarcere în Republica Moldova pentru mine ar fi oricând, niciodată nu am vrut să privesc lucrurile categoric, doar că îmi doresc și mi-am propus să muncesc oricât de mult e necesar ca să pot să mă integrez cât mai repede și să rămân alături de jumătatea de familie, stabilită aici. Alte părți din neamul meu rămân încă împrăștiate prin alte colțuri de lume.

La muncă împachetez diferite produse, fac cutii, uneori toată ziua pun etichete cu prețuri pe diferite cartele. La fel ca și Charles Dickens în copilărie. Cu atâta dexteritate, sute sau chiar mii de produse sunt etichetate de mine într-o singură zi. Mă gândesc că la fel facem uneori și cu oamenii. Le lipim cu atâta ușurință etichete. Unii sunt grași, alții urâți, alții prea vorbăreți, alții prea taciturni, ciudați, depresivi, prea optimiști, naivi, tocilari, aroganți, zgârciți, narcisiști...imigranți. Atât de simplu punem etichete pe oamenii din jurul nostru, fără a face uneori nici cel mai mic efort să îi cunoaștem, cine sunt, cum simt, prin ce experiențe au trecut și ce i-a determinat să fie ceea ce sunt, sau nu sunt, astăzi...

Cred că oamenii în general vor pur și simplu să fie acceptați, așa cum sunt, albi sau de culoare, cu părul creț sau vopsit roz, cu pistrui sau urechile pline de cercei, cu pasiunile și interesele lor, cu răni și cicatrici fizice, dar cel mai adesea cu răni psihologice și emoționale...

Ca să primesc contractul de muncă a trebuit să dau un test în care să demonstrez cunoștințe de calcul matematic dar și de înțelegere a limbii engleze. Chiar dacă nu a fost prea complicat, testul mi-a dat multe emoții. M-am întrebat de ce. Probabil pentru că încă de pe când eram mică m-am obișnuit că fiecare lucru pe care îmi iau angajamentul să îl fac, să îl iau ca pe o provocare, în care trebuie neapărat să reușesc.

Îmi amintesc cum, acum vreo zece ani,  printre primele mele deplasări în calitate de reporter pe teren a fost să relatez de la secția de votare în care urma să își exercite votul premierul de atunci, Vlad Filat. Nu am urmat o facultate de jurnalism, nu prea aveam experiență de teren atunci. Tot ce știam este că nu trebuia să ratez nimic din ce face oficialul, iar la mini-conferința de după vot, să fiu prima care îi adresează întrebări. Am luat atât de în serios această provocare, încât atunci când a venit primul ministru și soția sa să voteze, pe toate camerele de filmat și respectiv toate televizoarele din redacție (cel mai probabil și pe televizoarele altor redacții),  apăream mai întâi eu în prim plan, și apoi premierul. Am fost atentă la fiecare detaliu atunci,  și am fost prima din grupul de jurnaliști care i-a adresat premierului întrebări, chiar dacă la prima tentativă, m-a întrerupt, că să își continuie un gând pe care nu îl terminase.

Aici, în Marea Britanie programul de lucru începe dimineața, la 8:30. Drumul spre serviciu mi-l imaginez ca pe o călătorie plănuită. Schimb două autobuze. De pe scaunul din față, la etajul doi, lumea se vede frumos. Cerul este mereu altfel.

Pentru că ajung mai devreme, timpul pe care îl petrec așteptând să încep ziua de muncă e unul prețios. L-am transformat în oră de citire. Sala de lectură - fumuarul de la unul din cele mai îndepărtate colțuri ale depozitului în care muncesc, ascuns după clituri înalte de paleți de lemn și camioane vechi. Sunetele tirurilor care vin să încarce sau să descarce, le acopăr cu muzică dată la maxim pe care o ascult în căști. Uneori, pun rucsacul sub cap, mă întind pe banca acoperită cu saltea așa încât dincolo de paginile cărții, tot ce pot să văd este cerul, cu păsări care zboară libere de la un orizont la altul.

Săptămâna trecută am terminat de citit romanul ”Îngerul Foamei” semnat de scriitoarea de origine română, Herta Muller, deținătoarea Premiului Nobel pentru Literatură. Un roman atât de emoționant.

Personajul principal este unul real, poetul Oskar Pastior, la fel ca și întreaga acțiune a romanului. ”Îngerul Foamei ” este despre viața celor deportați în gulagurile comuniste, despre dezumanizare, despre noi și istoria noastră recentă.

Despre cum e să fii spart în bucăți, ca ființă umană și ca națiune, și încercarea de a lipi cioburile la loc,  într-o formă cât de cât asemănătoare cu cea de înainte...

Săptămâna aceasta, în ”sala mea de lectură”, am început o nouă carte- ”Anne de la Green Gables”semnată de scriitoarea canadiană Lucy Maud Mongomery.

M-am îndrăgosit de personaj după ce am văzut o splendidă adaptare recentă pe Netflix. Uneori mă regăsesc atât de mult în această ființă curioasă și care vorbește non-stop, în special când mă gândesc la culorile aprinse în care văd uneori lumea din jur, obsesia legată de romantism și felul în care arată dragostea în cărțile și filmele de epocă, dar cel mai mult, mă regăsesc în Anne când vine vorba de imaginație fără limite... Cea mai mare binecuvântare și cel mai mare blestem al meu.

Binecuvântare, pentru că imaginația mă ajută întotdeauna să construiesc lumea, oamenii din jur, experiențele pe care le trăiesc, mai frumoase decât în realitate, atunci când situația mi-o cere.

Sunt mereu în cautarea unui ”scope for imagination”  a unui ”spațiu pentru imaginație” cum spune adesea personajul meu preferat.

Blestem, pentru că uneori pornind de la întâmplări banale, accidentale, coincidențe, îmi imaginez lucruri și le trăiesc atât de intens în propria mea lume, așa încât atunci când revin pe pământ și descopăr cum stau lucrurile în realitate, dezamăgirile vin și ele la fel de profunde...

”Viața mea e un cimitir perfect de speranțe îngropate” – ca să mă exprim cu o altă replică renumită a micuței Anne din roman.

Noroc că decepțiile nu mă țin mult timp tristă.

După o dezamăgire îmi revin repede și continui, uneori, cu o forță chiar mai mare să visez, să construiesc povești de succes în lumea mea perfectă, să îmi imaginez oamenii și totul în jurul meu în culori mai aprinse...

Cerul albastru, cu păsările care zboară libere de la un orizont la altul, sunt singura limită pentru imaginația și visele mele…