JURNAL DE EMIGRANT | La Oxford, cu „ O bicicletă fără frâne” (AUDIO/FOTO)
-
15 Martie 2020 11:25
Începând din ianuarie, o dată pe săptămână, miercurea, sunt studentă! Fac naveta în orașul Oxford, două ore și jumătate într-o direcție și tot atâtea înapoi, ca să înțeleg mai bine”Politica Marii Britanii” și”Poezia în proză”. Harold Wilson, aplicațiile respinse la Uniunea Europeană,în anii 60, Thatcher, Tratatul de la Maastricht, Blair, Cameron, May, Brexit, Baudelaire, ”Ochii sărmanilor”,Whitman, ”Cântec despre mine însumi”, Andre Breton, suprarealismul, primul manifest englez, scrisul automatic, Picasso, Merwin și ”Pantoful de la Dachau”, Max Jacob, ”Iadul este gradual”...
Ce pot să aibă în comun politica și poezia? Prima, creează infernul, în timp ce a doua îl transformă,uneori, în ceva suportabil... Căutând refugiul în poezie, viața capătă alte dimensiuni. Aici durerile, depresiile, neîmplinirile sunt acceptate.
Iarna, drumul spre orașul celei mai vechi universități a fost de cele mai multe ori gri. Am prins multe zile posomorâte. Pe geamul autocarului mare, de culoare albastru aprins, de după ceața densă și ploile mărunte,copacii goide pe marginea drumului, cu cârduri de ciori aciuate pe crengi, sau cuiburipărăsite, rămâneau în urmă ca niște stafii în agonie. Un aevea”La răscruce de vânturi” în varianta unui alt secol.
Primăvara, cele două ore și jumătate spre orașul studențesc sunt o altfel de poezie. De la înălțimea scaunului din autobus, pe porțiunile fără iarbă al micilor grădini de pe marginea drumurilornegre ca tăciunele, narcisele înflorite par adevărate luminițe cosmice, stele aruncate pe pământ.
Iar cerul, nimic nu cred că este mai frumos în Marea Britanie decât cerul plin de nori, aproape zilnic. Nu mă pot sătura să îi admir. De parcă aș asista la un continuu masterclass în care un pictor-demiurg, cu pensule înmuiate în culori profunde, trece peste canvasul-univers, la fiecare secundă...
Săptămâna aceasta, la cursul de ”Teoria Poeziei în Proză” condus de profesorul Giles Goodland, doctor în Filosofie la Universitatea din Oxford și autor al mai multor volume de poezie în proză, am prezentat în cadrul secțiunii de poezie contemporană poezia ”O bicicletă fără frâne”, de Dumitru Crudu. Redau un fragment din creația scriitorului:
”O dată pe lună mi se ridica părul în cap și mi se măreau ochii în orbite. O dată pe lună mă întorceam zdrelit și julit acasă. O dată pe lună mă întorceam plângând, în hohote.
După care iar mergeam doar pe drumuri netezi ca oglinda.
Pe bicicleta aia fără frâne am plimbat-o pe prima mea dragoste.
Cu bicicleta aia fără frâne am mers când ea m-a părăsit.
Cu bicicleta aia fără frâne am umblat o noapte întreagă când a murit bunica mea Anica.
Pe bicicleta aia fără frâne am împlinit șaisprezece ani.
Pe bicicleta aia fără frâne am fugit ca să scap de armată. De armata sovietică.
Pe bicicleta aia fără frâne am sărbătorit căderea Uniunii Sovietice. Și primele ore de libertate.
Urcam pe ea zilnic. Coboram cu ea panta aia piezișă, lăsând copacii să vâjâie pe lângă mine ca mahna.
Cu inima cât un purice de mare. Pe un drum care șerpuia în dreapta, când la stânga, așa ca destinul.
Cu cămașa leoarcă în spate. Cu broboane de sudoare care îmi curgeau în ochi și nu îndrăzneam să-mi iau mâna de pe ghidon pentru a mi le șterge. O mașină mă depășea așa cum te depășesc foarte multe lucruri în viața asta. Când eram pe ea mă gândeam la pisica mea de acasă, fără să vreau și la ce o să-mi aducă viitorul.
Uniunea Sovietică de mult nu mai era, dar eu tot cu ea mergeam.
Acum însă nu mai merg cu ea.
Pentru că acum chiar și când merg pe jos
Parcă aș merge pe o bicicleta fără frâne.”
Unele dintre colegele mele de la curs, majoritatea la pensie, iar o parte poete publicate, au mărturisit că ”O bicicletă fără frâne” li s-a părut o poezie despre libertate, ”un mic act de rebeliune cu final desăvârșit”.
Link către creația integrală în română și engleză:
L-am întrebat anterior pe autor despre acest poem. Dumitru Crudu mi-a răspuns:
”Buna ziua, Ina,
întrebarea pe care și-ar putea-o pune un străin e de ce nu-ți repari frâna la bicicletă sau nu o arunci și nu-ți cumperi o bicicletă normală? Fiindcă în copilăria mea, iar asta se întâmpla pe vremea Uniunii Sovietice, părinții mei erau foarte săraci- oameni de la sat- și nu aveau bani să-mi cumpere o bicicleta nouă sau să-mi repare frâna. Erau prea săraci pentru asta și atunci eu umblam cu bicicleta aia fără frâne, fiind bucuros că aveam și eu o bicicletă. Asta ar fi lucrul pe care nu l-am spus în poezie, dar care explică multe. Sper să-ți folosească explicația mea. Succes la învățătură!!!”
După ce am descoperit-o, această poezie mi-a devenit atât de aproape. Spune despre copilăria multora dintre cei care au trăit în Uniunea Sovietică sau imediat după prăbușirea imperiului roșu, cu biciclete adunate din resturi oferite de vecini sau găsite prin văgăunile din preajma satului, aduse de ploi…
Călătoria spre Oxford e o zi a reflecțiilor, în care așa cum dincolo de geam se perindă și rămân în urmă copaci, peisaje, turme de oi cu botul negru și miei zburdalnici pe câmpuri mustind de iarbă verde crud, în sufletul meu, revin și dispar amintiri, regrete, iubiri…
Drumul înapoi, e doar o mare de întuneric. Ajung acasă la mijlocul nopții, la ora 1.30, încheind, cu un somn profund, cea mai specială zi din săptămână a vieții mele din Marea Britanie.
