Până în 1992 în Transnistria funcționau peste 50 de școli cu predare în grafie latină, spune el, dar pentru închiderea acestora poartă vina nu doar autoritățile de la Tiraspol, susținute de Rusia, dar și indiferența oficialităților constituționale de la Chișinău.

Radio Chișinău: Pentru început, dle Iovcev, vă rugăm să ne spuneți puțin din istoria Liceului ”Lucian Blaga” din Tiraspol pe  care îl conduceți. Când a fost înființat?

Ion Iovcev: Eu nu sunt născut în stânga Nistrului, sunt de la Cahul, dar mi-am făcut studiile în Tiraspol și am rămas acolo din anul 1974, de când am absolvit Institutul Pedagogic. Toată viața mea conștientă am trăit-o și am dedicat-o educației copiilor în stânga Nistrului. Cei din stânga Nistrului au o mentalitate diferită de cei din dreapta. Transnistria a fost puțin timp sub administrația românească. Dacă Basarabia a fost ocupată de ruși în 1812, Tiraspolul a ajuns sub ocupația țaristă încă din 1792. Dacă spațiul dintre Prut și Nistru a fost din 1918 până în 1940 în componența Țării noastre, România Mare, teritoriul din stânga Nistrului a continuat să fie sub ocupația rusă. Iar din anul 1992 și până în prezent regiunea transnistreană este ocupată de Federația Rusă. Toată mass media propagandistică a lăsat o amprentă puternică asupra populației din stânga Nistrului. Când am început activitatea în calitate de pedagog în raionul Slobozia,  majoritatea școlilor erau cu predare în limba rusă, dar existau și școli cu predare în ”limbă moldovenească”, cum se numea atunci, calitatea predării fiind cu siguranță chiar mult mai bună decât este acum în regiune.  

La sfârșitul anilor 80, când la Chișinău a fost adoptat decretul privind  declararea limbii române ca limbă de stat în baza grafiei latine, s-a început acea mișcare turbulentă din stânga Nistrului. Tot răul din fostul imperiu a început să acționeze și a făcut tot posibilul  pentru a opri avântul mișcării de eliberare națională care se întâmpla în dreapta Nistrului. În regiunea transnistreană, din 1989 până în 1992, toate școlile care pe vremea sovietică erau cu predare în ”limbă moldovenească” adoptaseră grafia latină și au funcționat în baza limbii române recent legiferate și se supuneau Ministerului Educației de la Chișinău, condus de ministrul Nicolae Mătcaș. 

Radio Chișinău: Câte școli cu predare în grafie latină au existat în acea perioadă 1989-1992 în regiunea transnistreană?

Ion Iovcev: Cred că erau peste de 50 - 60 de școli. Și aș vrea să mai spun că nu doar aceste școli erau cu predare în limba română, dar și în școlile rusești s-au introdus ore de limba română și rușii au început să își manifeste interesul față de limba română. Și-au dat seama că viitorul lor depinde de cunoașterea limbii române. Până în 1992, în stânga Nistrului apăreau ziare în grafie latină.

Radio Chișinău: Deci, până în anul 1992, în toate acele școli s-a studiat în limba română în baza grafiei latine. Totul a funcționat după modelul evenimentelor și reformelor care s-au realizat în acea perioadă în dreapta Nistrului?  

Ion Iovcev: În acea perioadă, în calitate de inspector la Direcția de Educație Slobozia, am deschis mai multe cursuri serale de predare a limbii române în grafie latină. Și veneau la ore nu doar elevi, dar și funcționari din cadrul administrației, din conducerea raioanelor. În toate școlile rusești erau organizate ”Săptămâni ale limbii române”, erau studiate obiceiurile românești. Era un avânt de renaștere și probabil s-au speriat foarte tare așa încât în 1992 a apărut așa numita Lege despre Învățământ și funcționarea și aplicarea limbilor în regiunea transnistreană. Au introdus trei limbi oficiale: rusa, ucraineana și așa numita moldovenească, limbi oficiale ale așa numitului stat transnistrean. Asta se întâmpla după războiul din 1992.

Radio Chișinău: În ce context și când ați devenit directorul Școlii Medii Generale nr.20 din Tiraspol, care astăzi este Liceul ”Lucian Blaga”?

Ion Iovcev: La 4 martie 1992, când președintele Mircea Snegur se afla în Statele Unite pentru a semna aderarea R. Moldova la Națiunile Unite, am fost chemat la Direcția de Educație  din Tiraspol pentru a lua în primire școala care astăzi este Liceul ”Lucian Blaga”, primind primul botez. M-am așezat la masă ca să scriu consimțământul, iar în acest timp în încăpere au intrat doi bărbați neînarmați și doi cu automate. Eu eram împreună cu fosta directoare a instituției care urma să îmi predea școala. Dumneaei a refuzat să dea curs unui ordin al așa numitelor autorități, prin care părinții copiilor erau înrolați în așa numită armată transnistreană pentru a lupta împotriva fraților lor din dreapta Nistrului și așa numitele autorități au închis școala pentru mai multe săptămâni. Deci, au intrat aceste patru persoane în încăperea în care ne aflam. Cei doi cu automatele au scos siguranțele la arme. Au smuncit-o pe directoare, doamna Lungu, iar mie mi-a pus țeava automatului în spate. Dumnezeu ne-a salvat. Dar atunci am înțeles că nu aveai cu cine să vorbești, erau ca niște fiare și în orice moment puteau să te ducă în vreun subsol, sau undeva fără să știe cineva ce s-a întâmplat cu tine.  M-au dus până la ușă, m-au împins, m-au lovit cu patul automatului.

Atunci am revenit în Slobozia unde am lucrat  până pe data de 27 mai. Fostul rector al Universității din Tiraspol, Petru Tolocenco, mai în glumă mai în serios mă întreabă : „Te-ai speriat? Nu vrei să iei conducerea școlii, fricosule!” Acest cuvânt ”fricos” m-a atins până în măduva oaselor, așa încât la 27 mai 1992, am decis și am luat în primire conducerea aceste instituții de învățământ. Era cu doar câteva zile înainte de bătălia de la Tighina, la 19 iunie 1992. Lucrasem doar câteva zile când a fost arestat Ilie Ilașcu, ai cărui copii învățau în școala noastră.

Radio Chișinău: Pentru a înțelege mai bine acest moment, d-le Iovcev, așa numitele autorități de la Tiraspol știau că dumneavoastră urma să luați în primire conducerea unei școli românești cu predare în grafie latină și au vrut să vă sperie pentru a nu accepta acest post de director al școlii? Acesta a fost motivul pentru care v-au amenințat cu arma?

Ion Iovcev: Eu cred că da, pentru că acestea erau metodele lor de a intimida, de a impune frica în oameni.  Pentru că în lipsa unor lideri este mult mai simplu de înăbușit orice mișcare de renaștere. Ca să înțelegeți mai bine contextul acelor vremuri: în satul Caragaș de unde eram eu, situat la 10 km de Tiraspol,  sat care a arborat drapelul tricolor pe clădirea Primăriei și în care oamenii au votat pentru rămânerea în componența R. Moldova, la 19 mai 1992, viceprimarul localității, Alexei Conovalov luat din primărie, a dispărut. A fost descoperit mai târziu de niște copii, într-o fântână adâncă de 30 de metri, în satul Copanca. Cadavrul său a fost recunoscut după haine. Dumnezeu să îl ierte. Nu era niciun dinte rămas în gură în craniul pe care l-au găsit. Se vede că au aplicat metoda asta KGB-istă de schingiuire, chinuire înainte de a fi ucis. Avea un glonț tras în ceafă.

Radio Chișinău: Se luau deja măsuri de lichidare a promotorilor românismului în stânga Nistrului. Iar dumneavoastră, dle Iovcev, alături de acești lideri din sat, vă manifestați această bucurie a revenirii alfabetului latin…

Ion Iovcev: În 1992, sub presiunea unor interpuși, la comanda Rusiei, majoritatea școlilor din regiunea transnistreană au trecut la studiu în așa numita ”limbă moldovenească” (cu litere rusești), în afară de Școala nr. 20 din Tiraspol, unde eram eu director, școala nr. 19 care acum este Liceul ”Alexandru el Bun” din Tighina, școala internat din Corjova, condusă de regretata directoare Maria Ungureanu, școala din Râbnița. Au fost la început doar patru instituții, după care au crescut la opt școlile care nu au vrut să revină la predare în așa numită ”limbă moldovenească”. În aceste instituții s-a depus rezistență și ele continuă să funcționeze în limba română în baza grafiei latine până în prezent. Este vorba despre cinci licee și trei gimnazii. În cele mai dificile condiții funcționează Liceul ”Lucian Blaga” din Tiraspol - acolo suntem absolut izolați, neapărați de nimeni. Nu avem OSCE, armată sau poliție a R. Moldova care să ne apere. Suntem chiar în cuibul separatismului. La fel și Liceul internat ”Alexandru cel Bun” din Tighina precum și școala din Râbnița. Școala din Corjova se află, de asemenea, pe teritoriul controlat de transnistreni. Chiar dacă, în urma tratatului de pace semnat de președintele R. Moldova, Mircea Snegur, și cel al Rusiei, Boris Elțin, Primăria Corjova ar fi trebuit să revină sub administrația autorităților de la Chișinău, separatiștii au acaparat satul, cu școală cu tot. Școala din Cocieri, raionul Dubăsari, se află pe teritoriul controlat de autoritățile de la Chișinău. Școala din Grigoriopol este „școală pe roți”. Copii, zilnic, fac naveta 30 de km dus-întors până în satul Doroțcaia.

Toți copii, împreună cu profesorii, trec prin așa numita vamă transnistreană, procedură chinuitoare, pentru a ajunge și la școala din localitatea Doroțcaia, administrată de Chișinău.  Nu le face față așa numitor lideri de la Tiraspol, dar cred că și Chișinăul ar trebui să facă mai mult. Pentru că la masa tratativelor, când se ridică problema celor opt școli cu predare în grafie latină din stânga Nistrului , ar trebui să se pună problema întoarcerii școlii din Grigoriopol. Ca acestor școli să li se asigure condiții adecvate de funcționare.

Cel mai important lucru este că noi ne-am păstrat coloana vertebrală, demnitatea. A fost, însă, foarte greu și aș putea să vorbesc foarte mult despre lupta noastră și prin ce trecem.

Radio Chișinău: 1992 este anul când în regiunea transnistreană dispar aproape în totalitate școlile cu predare în limba română, cu grafie latină, au rămas doar aceste opt instituții. Cum au fost acești ani de după război?

Ion Iovcev: La început au încercat să mă convingă să colaborez cu ei, cu separatiștii. Numele meu fiind de origine bulgară, au crezut că eu pot să colaborez, pot să fiu cumpărat, să trec de partea lor. Au văzut că este imposibil. Lucrând directorul școlii nr. 20 din Tiraspol, finanțată de acolo, prin ordinul așa-numitului ministru al învățământului public de la Tiraspol, am fost destituit din post. Părinții elevilor, care erau intelectualitatea din Tiraspol, medici, profesori, au declarat grevă. Jumătate de an am lucrat fără salariu, fiind director, sub protecția părinților. Adunarea generală a părinților a hotărât că niciun demnitar de la Tiraspol nu poate intra în școală fără permisiunea comitetului părintesc. Știind că poate fi pusă în pericol viața mea, chiar am avut câteva zile pază, părinți îmi păzeau casa, apartamentul în care locuiam. Stăteau noaptea ca să nu se întâmple ceva rău cu mine. În această situație nu aveam dreptul moral să plec și să-i las, atâta speranță mai aveau.

Separatiștii au încercat altceva. Într-o noapte, de 24 spre 25 octombrie 1994, au intrat în școală, au spart ușa, au arestat paznicul, au distrus tot ce au putut, mobilierul, documentația școlii. Paznicul, domnul Ceauș a reușit să sară pe geam și să ajungă la comandatura Armatei a 14-a. Pe timpul acela era generalul Lebedi la Tiraspol, Dumnezeul să-l ierte, nu vorbesc că era de partea noastră, nu, nu, dar atunci a luat poziție în apărarea acestei școli. Am înțeles că avea interes, ca să arate că Armata a 14-a este un factor de stabilizare. La momentul acela noi aveam nevoie de sprijin cât de cât și școala și-a preluat activitatea.

Împreună cu Maria Roibu, de la Liceul Alexandru cel Bun din Tighina (școală cu predare în limba română), am decis să atragem atenția mass-media și a organizațiilor internaționale că aceste școli există și că fără susținerea organizațiilor internaționale era să fim distruși acolo. Am înțeles că, fiind izolați, noi nu vom rezista și am decis să facem un marș de protest. Astăzi mă uit în urmă și pare o nebunie să ieși cu profesorii, cu părinții, în mijlocul Tiraspolului, în piață, unde merg tancurile rusești și să spui că ești școală românească. Asta a avut loc în 1994. Peste două mii de persoane – copii, părinți și profesori merg pe jos de la Tighina până la Tiraspol, prin Parcani, peste pod, cu copii de mână, foarte organizați, ca să nu împiedice transportul. Ei s-au pornit din Tighina, iar noi, vreo 500 de copii și părinți, în întâmpinarea lor, lăsând vreo 200 de copii în școală cu directorul adjunct, dna Andrieș.

Mă gândeam ce se poate întâmpla cu noi, dar ce se poate întâmpla și cu cei de acolo. Noi am riscat foarte mult. Înainte de a porni,  am trimis cercetași, care ne-au spus că în jurul Sovietului Suprem sunt mașini blindate, miliția înarmată cu măști și cu bastoane de cauciuc. Am decis totuși să ieșim. Ei au făcut o prostie și au oprit transportul, astfel încât multă lume mergea pe jos prin oraș. Astfel, prin parc, pe trotuare, noi am ieșit până în piața centrală.

Din partea cealaltă venea coloana din Tighina, iar din partea asta eu cu părinții, profesorii și copiii. Când am ajuns aproape de tancul „eliberator”, care se află  în partea stângă a Nistrului, miliția transnistreană încerca să oprească coloana aceea. Când ne-au văzut pe noi s-au rupt și vreo 30 de milițieni cu bastoane de cauciuc au venit în fața noastră. M-am gândit că dacă îți dă un baton ce acela, îți despică capul. Dar picioarele au mers înainte. Tighina i-a dat într-o parte, noi ne-am oprit în piață. La un moment dat m-am trezit înconjurat de mai multe femei în vârstă. Se apropie una și întreabă unde-i directorul școlii. Îmi spune: „Feciorașule, văd că sunteți un bărbat educat, cum puteți dumneavoastră, mâncând pâinea transnistreană, fiind aici, să mergeți împotriva noastră”? Am ascultat-o, am vrut să spun câteva cuvinte, dar văd că la un moment dat ea își trage aer în piept și-și umple gura cu salivă și m-a scuipat drept în față. A fost o provocare. Imediat m-au înconjurat părinții, au dat-o într-o parte, a venit miliția și ne-au împins pe toți. Ne-au înconjurat femei și strigau că suntem „ciuma”, „mizeria” societății. Era multă lume înarmată.

Până la urmă, Volcova, un fel de consilieră a lui Smirnov, a permis ca un grup de oameni de la noi și de la Tighina să ajungă la negocieri. Noi am vrut să atragem atenția că sunt aceste școli și că ni se încalcă drepturile.

A doua zi dimineața sunt chemat la miliția transnistreană. Părinții elevilor nu m-au lăsat singur, când am ajuns acolo deja mă așteptau vreo zece.  Șeful miliției mă întreabă ce am încercat să demonstrăm. Îi zic că se încalcă drepturile elementare ale copiilor. Îmi spune: „Înțelegeți ce ați făcut!? Eu am primit ordin să aplic forța! Dacă aplicam forța, dumneavoastră erați în pușcărie, cel puțin! Ați riscat!”. Da, am riscat pentru copii noștri, împreună cu cei din Tighina, am riscat cu toții. Până la urmă, el a înțeles că e vorba de copii și sunt drepturile noastre.

O bucată de vreme ne-au mai lăsat în pace. Noi am ieșit din izolare, am arătat că există aceste școli.

Toți deputații, toți nebunii aceștia, că așa îi numesc, Dumnezeu să-l ierte pe Iacovlev, Spânu, din primul Parlament al Republicii Moldova, toți s-au retras aici în stânga Nistrului, și am avut de furcă cu toți aceștia. Și cu Iacovlev, și cu Smirnov, și cu Maracuța și cu Caraman, Antiufeev etc. Ei au organizat această republică separatistă și eu eram chemat la diverse ședințe ale executivului, ședințe ale colegiului ministerelor. La o ședință, Iacovlev a spus că aici în  Transnistria, este o școală, pe care a numit-o „râgâială” a societății. Eu i-am răspuns că dacă noi suntem o „râgâială” a societății, atunci voi sunteți o „râgâială” dată afară prin altă parte. M-am gândit că după asta cu siguranță am să fiu arestat. Le-am spus că ei au făcut să crească numărul copiilor la noi în școală. Până a fi presiunile asupra școlii noastre, erau mai puțini copii.

În 1995 am fost chemat la o ședință a așa-numitului guvern, condus de însuși Smirnov. Erau și Maracuța, și Craman, și Antiufeev, și toți șefii de executive raionale, și șa-numiții miniștri. Se vorbea despre școlile românești care nu se supun. Smirnov m-a chemat, iar eu am cerut să vorbesc în română, nu în rusă. Translator - Caraman. Smirnov zice: „Da, omul nu înțelege unde se află”. Totuși, eu am văzut un lucru foarte important acolo: dacă ai demnitate, dacă ai verticalitate, chiar și dușmanul începe se te respecte. Ei înțelegeau că am dreptate. Da, ei au luat o hotărâre, au întrerupt finanțarea, dar iarăși au făcut o prostie, fiindcă noi am putut să trecem la finanțare de la Chișinău.

Pe parcursul anilor am avut multe greutăți, dar am crescut numărul de copii de la 120, câți erau  inițial în școala nr.20, la 880. Din ce în ce mai mulți copii doreau să învețe la Liceul Lucian Blaga. Am deschis opt grupe de copii în grădiniță. Noi, la Tiraspol aveam 880, Tighina avea la 2000 de copii, la peste cinci mii crescuse numărul de copii care învățau în limba română în cele opt școli din regiunea transnistreană. Am fost mai târziu la dl. Petru Luncinschi, când era președinte, și i-am spus că Tiraspolul ne vinde o grădiniță, de două ori mai mare decât clădirea în care ne aflăm, cu toate bunurile, costa un milion de lei. Ne-a spus că e prea scump. Prea scump...

Radio Chișinău: A doua devastare a școlii a fost în 2004.

Ion Iovcev: Anul 2004 a fost unul de cotitură pentru noi, unul extrem de greu. Istoria acestor școli este însăși istoria R. Moldova. Noi am fost hârtia de turnesol, piatra de încercare, fiindcă tot timpul, în momentele importante pentru R. Moldova, Tiraspolul a făcut presiune asupra copiilor, asupra școlilor cu predare în limba română din regiune. În 2003, când urma să fie semnat așa-numitul plan Kozak, de federalizare a R. Moldova, iar Vladimir Voronin a refuzat să-l semneze, eu am vorbit atunci în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău. Au urmat presiuni foarte mari. Lovitura din 2004 asupra școlilor a fost o urmare a faptului că nu a fost semnat proiectul Kozak. La 14 iulie 2004, la noi în școală a venit un grup mare de reprezentanți ai Consiliului Europei, Înaltul comisarul pentru problemele minoritățile naționale, reprezentantul OSCE în R. Moldova. Când să ne luăm rămas bun, mi-au spus că Smirnov le-a promis că în timpul cel mai apropiat se va rezolva problema școlilor cu predare în limba română, dar că el nu poate să uite că nu a fost semnat planul Kozak. Astfel, pe 15 iulie, când m-am trezit dimineață, aud că este devastat liceul. Când am ajuns în fața școlii, am văzut clădirea distrusă, mașini pline cu toate bunurile, au scos absolut totul din școală, totul distrus, noi am ieșit în fața mașinilor. Ei, de la ora 3-4 dimineața au început să încarce și au adus vagabonzi și persoane reținute, aceștia încărcau mobilierul, dosarele copiilor, ale profesorilor au fost duse la KGB, a fost distrusă literatura, biblioteca școlii, au distrus pereții în interior, ca să nu putem să lucrăm acolo. Am reușit să ajungem la reprezentanța OSCE în Tiraspol, le-am sunat colegilor mei de la Tighina, Râbnița și le-am spus ce se întâmplă, am sunat la Chișinău, a început lupta… lupta cea mare, care nu era egală. Chiar ambasadorii SUA, României, au spus că nu este izbândă. Dar am avut încredere și am spus că noi luăm școala înapoi. Le-am spus profesorilor și părinților că școala nu e clădire, școala suntem noi. Zi la zi stăteam în fața școlii, făceam câteva drumuri pe zi la Chișinău, la ziare, ambasade…

Radio Chișinău: Cât timp a afectat acest conflict școala?

Ion Iovcev:  De la 15 iulie 2004, până la 17 februarie 2005, mai mult de jumătate de an a fost în asediu această școală. Dosarele copiilor au fost duse la KGB, părinții chemați la KGB.

Radio Chișinău: Presiunile, frica, intimidările au redus la jumătate numărul copiilor.

Ion Iovcev: La 31 august, hotărâm să facem consiliul pedagogic chiar în drum – pregătirea de noul an școlar. Mâine, 1 septembrie 2004, facem deschiderea solemnă a anului școlar, în fața școlii. Numai am terminat acest așa-numit consiliu, că era în drum, am traversat strada, se oprește o „Volgă”, șeful miliției transnistrene deschide ușa: „Pojaluista, poftim, intrați în mașină”. La miliție m-au ținut vreo trei ore. Am stat de vorbă cu șeful miliției Copeică. El îmi spune: „Dacă mâine măcar un elev iese în fața școlii, sunteți arestat și o să aveți probleme mari”. La ora 6 seara ajung acasă, soția mea avea emoții mari… Mă sună dl Vasile Șova de la Chișinău (șeful Biroului pentru reintegrare a R. Moldova) și-mi spune că Smirnov a permis să se deschidă toate școlile la 1 septembrie. La 7-8 seara mă duc la Tiraspol, la Primărie, acolo totul e închis. Mă întorc la miliția transnistreană – după ce mi-au dat drumul, eu mă întorc la ei. Un fost elev de-al meu îmi zice că e prăpăd, mâine toată miliția transnistreană o să fie adunată în fața școlii. Eu stau la ușă și îl aștept pe șeful miliției. El intră în birou și eu îi zic că ambasadorul  Federației Ruse a spus că mâine toate școlile își vor relua activitatea. Nu știu unde a ieșit, vine liniștit, se vede că a aflat, mi-a spus că am să am neplăceri.

A doua zi, școala era înconjurată de două rânduri de miliție. În școala de alături, Nr.4, nici unui elev nu i s-a permis să vină la lecții. Nicio mașină nu avea dreptul să oprească în preajmă. Când acolo, încet, încet s-au adunat vreo 300 de copii, cu părinții și am făcut de-a lungul trotuarului o festivitate, se transmitea din gură în gură ce vorbeam. Niciunul n-a ieșit în drum, toți stăteau organizați pe trotuar. Miliția stătea cu capul în jos, numai ofițeri erau, stăteau cu capul în jos, le era rușine… Noi am câștigat bătălia, noi am arătat că este școala.

Am mers la Chișinău și am cerut audiență la Ambasada SUA. Pe 2 septembrie am stat cu dna ambasadoare două ore la discuții, i-am povestit ce prin ce am trecut. Mi-a spus: „Domnule director, tot ce ați vorbit dumneavoastră, până la ora 4 va fi pe masa președintelui SUA, Bush”. În ziua aceea mă căuta tot KGB transnistrean.

În următoarele zile am făcut mai multe mișcări. La începutul lui octombrie au fost nevoiți să-mi dea cheile de la școală.

În 2005 am fost invitat în Congresul SUA, în Senat, în Departamentul SUA. Deja se știa de problema noastră. În 2012 am fost invitat și în Parlamentul European.

Radio Chișinău: Cum e să fii director al unei școli cu predare în limba română în regiunea separatist transnistreană, să fii părinte al unui copil care studiază în una din acele școli?

Ion Iovcev: Nu pot să vă spun dacă e ușor sau e greu. Cred că oricine în locul meu ar fi procedat la fel. Timpul și locul ne-a ales pe mine și pe colegii mei. Dumnezeu îi dă fiecăruia crucea pe care poate să o ducă. Un lucru este cert – sunt un om împlinit, la fel ca și colegii mei.

Nu doar Rusia este de vină ceea ce se întâmplă cu noi.  Suntem de vină și noi moldovenii. Mulți dintre noi suntem indiferenți, mulți suntem lași, așteptăm ca altcineva să facă o schimbare. Să începem cu această schimbare de la noi. Să spunem clar cine suntem și ce limbă vorbim. Eu nu vorbesc despre lucruri mari. Acum doi ani am vizitat școala nr.  190 din București unde, în fața elevilor de clasa IV-a, am vorbit despre limbă, despre lupta noastră și a copiilor din regiunea transnistreană. I-am întrebat pe elevii în ce limbă le vorbesc. Toți copiii s-au uitat foarte mirați la mine și mi-au răspuns că eu vorbesc românește. Poate să fie alt expert mai puternic? Un copil de clasa a IV-a știe că vorbim românește, iar în Parlamentul din R. Moldova se mai discută încă ce limbă vorbim. Acestea sunt niște abateri de la problemele cele mai importante. Oare cât se ne mai zbatem pe acest drum. Peste 28 de ani încă nu  știm unde mergem.  Am rămas în acea robie sovietică, țaristă, rusească. Să fim serioși, suntem un popor și punctum.

Radio Chișinău: Domnule Ion Iovcev, sunteți directorul Liceului Lucian Blaga din Tiraspol de mai bine de 25 de ani, ce vă motivează în această luptă, de unde vă luați energia?

Ion Iovcev: Motivația mea sunt copiii, elevii. Nu vreau să fiu avocat, să lucrez cu criminali, sau medic - să lucrez cu bolnavi, nici inginer ca să lucrez cu metalul. Eu lucrez cu cel mai bun material. Lucrez cu viitorul omenirii, cu copiii. Acest lucru mă motivează.

Despre școlile românești din stânga Nistrului ar trebui să se cunoască mai mult și aici, peste Nistru. Aceste opt școli cu predare în grafie latină sunt acele școli care stau  la frontieră, sunt cetățile asediate ale limbii române, sunt niște ambasadori ai limbii, ai culturii, ai istoriei noastre.  Și dacă noi am nimerit acolo, în condiții mai grele, nu e vina noastră. Noi azi suntem așa, dar mâine ar putea să fie aceeași situație în Chișinău, iar poimâine poate să ajungă și la Iași sau la București. Un popor e puternic atunci când își apără orice cetățean.

NOTĂ: Ion Iovcev s-a născut la 12 iunie 1951 în satul Gavanoasa, Cahul. Este absolvent al Universității Pedagogice din Tiraspol,  Facultatea de Fizică și Matematică. A activat în calitate de profesor în orașul Ștefan-Vodă. Din 1975 pana 1977 este profesor de matematică la școala medie din orașul Slobozia, stânga Nistrului. Următorii 10 ani predă fizica în satul Caragaș, Slobozia. Din 1987 până 1992 activează în calitate de inspector în cadrul Direcției de Educație, Slobozia. Din anul 1992 până în prezent este directorul Liceului Teoretic "Lucian Blaga" din Tiraspol, una din cele opt școli cu predare în limba română din regiunea transnistreană.

Cunoscut activist pentru respectarea drepturilor copiilor și românilor din stânga Nistrului, în anul 2000 a fost decorat de Președintele României, Emil Constantinescu, cu ordinul "Pentru Serviciul Credincios în grad de Comandor". Este deținător al Ordinului Republicii Moldova. ”Pentru contribuția remarcabilă, de-a lungul timpului, la afirmarea și apărarea identității etnice și culturale a comunităților românești din vecinătatea României”, în 2014 a fost decorat cu Ordinul "Steaua României în grad de Cavaler”.