"Limba este ca un organism viu care se naște, crește, se dezvoltă, îmbătrânește și moare odată cu poporul care a creat-o și căruia i-a servit ca mijloc de comunicare. De aceea, vorbim de limbi vii și de limbi moarte. A noastră este vie și oricât de contaminată este cu neologisme, cu barbarisme, cu hiperurbanisme, cu prescurtări sau cu SMS-uri năstrușnice, nu trebuie să ne temem. Limba română are puterea de a rămâne ea însăși în ciuda variatelor influențe", spune Pop, într-o declarație acordată AGERPRES.

Pentru președintele Academiei, "'sfințenia' limbii vine la români din vremuri imemoriale și rezidă în rolul identitar al felului nostru de a exprima în cuvinte lumea".

"'Limba noastră-i limbă sfântă!' Este un vers scris de părintele Alexe Mateevici acum mai bine de un secol și devenit, între timp, parte a unui imn de stat românesc. Substantivul 'sfințenie' (cu derivatele sale) presupune harul dumnezeirii, pogorât, din mila Celui Preaînalt, peste unii oameni și peste tot ceea ce ne înconjoară. Faptul că noi, oamenii, abuzăm uneori de adjectivul 'sfânt' și-l plasăm alături de ființe, noțiuni, lucruri care nu-l merită reprezintă o slăbiciune a noastră. Sfinte devin pentru noi, românii, și proprietatea, și justiția, și adevărul, deși în fapt nu se întâmplă așa și nu facem decât să ne jucăm cu vorbe mari. Dar 'sfințenia' limbii vine la români din vremuri imemoriale și rezidă în rolul identitar al felului nostru de a exprima în cuvinte lumea. Acest fel de raportare la lume ne-a păstrat vii ca popor, încât observația - făcută de umanistul Antonio Bonfini, spre finele secolului al XV-lea - că românii au dăinuit în spațiul lor pentru că și-au apărat mai mult limba decât viața devine mai mult decât relevantă", punctează istoricul.

Ioan-Aurel Pop consideră că "limba noastră rămâne viața noastră ca popor".

"Nu poți fi român dacă nu vorbești românește, deși poți vorbi românește fără să fii român. În ciuda unor negații născute din prea multă iubire, din rea-voință, din ignoranță sau din dorința de a epata, limba noastră rămâne viața noastră ca popor. Nu există popor pe lume asta care să nu-și prețuiască, îngrijească și conserve limba. La fel fac ori ar trebui să facă și românii. Că unii s-au plictisit să audă că limba noastră este 'ca un fagure de miere' sau că este 'limbă sfântă, limba vechilor cazanii' sau că este principala formă de comunicare verbală și scrisă a poporului român - este treaba lor. Azi este mai ușor decât odinioară să te cufunzi în altă limbă, în altă limbă de comunicare. Evident, nu va fi precum limba care vine de la mamă și de la bunică, dar, pentru urmași, se pot schimba și mamele și bunicile. Noi, care 'locului ne ținem', ne-am cultivat limba, am normat-o, i-am stabilit o gramatică și am scos-o în lume", spune istoricul.

Amintind că "Academia Română, încă de la înființare, s-a îngrijit de corectitudinea limbii și de zestrea ei", Ioan-Aurel Pop îndeamnă "s-o păzim așa cum ne îndemna cândva Ienăchiță Văcărescu și s-o dăm frumoasă, caldă, curată și strălucitoare feților și fetelor noastre".

"În mai bine de un secol, lingviștii români de la Academie au creat Dicționarul Tezaur al Limbii Române, început înainte de 1900 și terminat după anul 2000. Este un monument menit să învingă timpul, în zeci de volume și cu aproape 200.000 de cuvinte, comentate și definite după regulile științei. Mai sunt atlasul lingvistic, colecția de literatură română (în aproape 250 de volume) și câte altele! Prin limba noastră comunicăm și ne prezentăm lumii cu literatura română, adică cu acea pleiadă de lumi recreate de scriitorii români, de la cronicari încoace. În rândul celor 6.000 - 7.000 de limbi vii de pe planetă, româna se află - în funcție de mai multe criterii obiective, fixate de specialiști neromâni - între primele 15 - 20, ceea ce nu este puțin lucru. Mie îmi place să spun că cea mai importantă creație spirituală a poporului român este limba română. S-o păzim așa cum ne îndemna cândva Ienăchiță Văcărescu și s-o dăm frumoasă, caldă, curată și strălucitoare feților și fetelor noastre", este mesajul lui Ioan-Aurel Pop.