Radio Chișinău: Domnule Mircea V. Ciobanu, ați trăit acele zile de maximă intensitate pentru locuitorii spațiului dintre Prut și Nistru care își revendicau dreptul la limbă, la identitate națională și, cu siguranță, ați fost martor al acelor evenimente istorice din centrul Chișinăului. Spuneți-ne, cum era atmosfera atunci? Ce ați simțit, cum ați perceput personal momentul în care limba română a revenit la statutul ei firesc și care sunt amintirile poate cele mai emoționante pentru dvs. legate de perioada renașterii naționale?

Mircea V. Ciobanu: Cred că cel mai impresionant, ba chiar șocant lucru pentru mine și pentru prietenii mei – noi atunci eram în provincii, în afara Chișinăului, când am venit cu câțiva prieteni, colegi, am dormit pe podea la fratele meu – eram mulți și ne-am înțeles cu prietenii la care colț sau la care stâlp al Arcului de Triumf să ne întâlnim, și dimineață, când am mers în Piața Marii Adunări Naționale (atunci se numea Piața Victoriei), era de netrecut, era o mulțime încât nu mai puteam să ne găsim acolo unde ne-am dat întâlnire, pentru că toată piața și tot ce era în jurul pieței, era plin de lume – absolut impresionant. Și cred că toată lumea a rămas impresionată de cât de mulți putem fi atunci când este cazul și eu cred că această mulțime ulterior a creat și anumite dezamăgiri, pentru că se crea impresia că a venit toată Basarabia acolo, dar s-a dovedit pe urmă că nu este chiar așa; că, în realitate, nu eram atât de mulți (...). În esență, noi doream desprinderea de imperiu, pentru că lupta pentru limbă nu a fost pentru că noi vorbeam în altă limbă decât româna; noi vorbeam româna, noi citeam cărți, mă rog, mai clandestin, dar și cărți românești, astfel încât era o luptă mai mult decât pentru limbă, era o luptă pentru identitatea națională, așa cum ați remarcat. Chiar am înțeles că lucrurile acestea nu se vor opri doar cu obținerea statutului de limbă română. Apropo, fiindcă am pomenit exact această dată – 31 august – cred că ar trebui să facem o precizare: nu este, de fapt, ziua limbii române, este ziua scrisului românesc. În acea zi, 31 august 1989, a fost adoptată legea de revenire la alfabetul latin, la alfabetul românesc. Deci, propriu-zis, atunci nu s-a votat ceea ce a însemnat a doua lege care era despre limbile vorbite pe teritoriul RSSM, asta urma să fie ulterior, dar pe 31 august s-a votat revenirea la alfabetul limbii române, la alfabetul românesc, așa că mai degrabă noi ar trebui să sărbătorim, ca precizare zic eu, ziua scrisului românesc, ceea ce mie unuia care sunt scriitor și editor de carte, mi-ar plăcea mult mai mult. Deci, pe atunci, noi am început să scriem corect, că de vorbit, mă rog, vorbeam și înainte, și după.

Radio Chișinău: În acel avânt al mișcării de eliberare națională, un rol decisiv, știm bine, l-au avut intelectualii, scriitorii, oamenii de litere. Cum apreciați astăzi contribuția lor? Credeți că mersul lucrurilor din anii 89-91 era să fie același fără implicarea Leonidei Lari, a lui Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Ion Hadârcă, Vlad Pohilă și poate alții?

Mircea V. Ciobanu: Sigur că a fost un imbold. Cei care cunosc istoria în detalii, știu că atunci epoca asta între dezghețul lui Gorbaciov cu Perestroika, Glasnosti și obținerea independenței propriu-zise, au fost câteva etape și probabil că, neînțelegând care ar fi pericolul, niște mici slăbiciuni ale regimului, ale sistemului, crezând ei că nu vor afecta întregul sistem, au fost lupta pentru limbă și alfabet la noi, dar și pentru identitatea națională, în toate fostele republici unionale, și, de exemplu, concomitent, o luptă pentru ecologie, cam în aceeași ani. Când masa critică a ajuns dincolo de aceste eforturi pentru obținerea identității naționale, s-a pomenit că această identitate nu poate să fie exprimată plenar decât în spațiul devenirii noastre naționale, cum se va spune mai târziu în declarația de independentă. Deci, rolul scriitorilor pentru revenirea la alfabetul românesc și pentru repunerea în drepturi a limbii române, a însemnat, în mare parte, și lupta pentru identitate, despre care am spus, dar și o luptă de emancipare națională care va culmina cu independența. Spun asta deoarece și aici este un detaliu care nu ar trebui să ne scape – în august 1991, s-a destrămat Uniunea Sovietică și pentru cei care au ținut la ea și ar fi vrut să o păstreze, și pentru cei care au vrut să obțină această independență. Deci, a fost o diferență enormă dintre efortul republicilor baltice, să zicem, și a celor din Asia mijlocie. Deci, această diferență s-a manifestat, s-a văzut absolut evident atunci când au urmat câțiva pași, declarația de independență nu a însemnat că au dispărut toate problemele. Declarația de independență a fost doar un prim-pas, independența urmând să fie obținută în mod foarte diferit: balticii și-au valorificat-o din plin, astăzi sunt membri deplini ai Uniunii Europene și nu mai au probleme; noi – am ezitat între ce ar însemna denunțarea și condamnarea pactului Ribbentrop-Molotov, reunirea cu patria mamă sau crearea, așa, pe un loc viran, a unui stat; cât de posibilă era una sau alta; ani întregi, decenii întregi nu ne încumetam să încercăm să depunem o cerere pentru aderarea la Uniunea Europeană... Toate aceste ezitări au fost partea noastră slabă. Partea noastră bună a fost că cei care au luptat pentru independență au fost consecvenți și ulterior. Deci, noi am avut oameni care puteau să insiste pe valorificarea acestei independențe și nu doar pe o identitate națională în cadrul unui imperiu așa cum eram în 1989, așa cum eram atunci când am avut această mare adunare națională. Deci, pașii au fost diferiți, dar, slavă Domnului, că noi eram cei care ne-am manifestat sau, hai să zic așa, noi am fost printre cei care am pus umărul la demolarea cortinei de fier și a zidului berlinez care împărțea două lumi sau ne despărțea pe noi de lumea civilizată. În felul acesta, scriitorii nu au luptat așa cum încearcă să comenteze unii, nu au luptat doar pentru a-și obține instrumentul lor de lucru care era cuvântul, care era limba română, ei au luptat pentru idealuri care, cu timpul, s-au dovedit a fi foarte importante pentru toată lumea. Deși, tot ei au fost pe urmă blestemați că „ce ne trebuie nouă limbă, dacă nu avem ce pune pe limbă”, ceva de genul acesta spuneau agrarienii sau comuniștii de mai târziu.

Radio Chișinău: Întorcându-ne acum în prezent și la limba noastră română, care este, în opinia dvs., în calitate de om al scrisului, starea limbii române vorbite în Republica Moldova și a nivelului de conștientizare de aici? O vorbim noi oare mai frumos, mai corect, mai cu demnitate decât la sfârșitul anilor 80?

Mircea V. Ciobanu: Cu siguranță, da. Nici nu se discută. În primul rând, nu se vorbea atât de mult în limba română în orașele noastre, și nu doar la Bălți sau la Comrat, și nici la Chișinău nu se vorbea atât de mult în limba română cum se vorbește astăzi. Deja este firesc, nici măcar nu te mai miri că se vorbește doar în română, sau, cel puțin în majoritatea cazurilor în română. Pe de altă parte, starea lucrurilor s-a ameliorat și în școlile noastre de toate nivelele, sigur că probleme există întotdeauna și ele vor exista, dar, dacă până acum, puteam să spunem că nu a existat nimeni, că nimeni nu a fost interesat să avem o limbă română îngrijită, bine articulată, să avem oameni culți, să avem oameni citiți, să avem oameni cu biblioteci în casă, pentru că așa erau timpurile, da, nici cărți nu erau atât de bune, cărți bune am în vedere, atât de multe, în limba română. Dar, astăzi, deja nimeni nu se mai poate plânge că nu ar exista condiții (...). Astăzi se vorbește bine și la radio, și la televizor, dar nu întotdeauna și nu suficient, pentru că avem atâtea posturi de televiziune și radio că eu nu știu dacă cineva le mai impune. Iată aici eu aș avea ceva de reproșat, ca și în alt domeniu pe care chiar îl reprezint eu – în domeniul cărții – au apărut și foarte multe edituri și nu toate sunt atente, nu toate angajează redactori și corectori pentru ca aceste cărți să fie bine îngrijite, să fie un model, pentru că dacă nici limba scrisă nu va fi un model, atunci lucrurile vor fi triste. Dar totul depinde de noi, spun încă o dată, acum nu ne mai putem plânge că nu avem condiții – condițiile sunt ideale, aș zice eu, doar să vrei să-ți cultivi limba, să vorbești corect, să citești, mai ales, ziceam aici, chiar n-ai nevoie de intermediari.

Radio Chișinău: Domnule Ciobanu, către final, ce îndemn ați transmite radioascultărorii noștri de ziua limbii române?

Mircea V. Ciobanu: Fiindcă am făcut această precizare, că e mai degrabă ziua scrisului românesc, eu v-aș recomanda să devină o obișnuință ca în casele noastre să fie cât mai multe cărți și să citiți cât mai multe cărți. Să vedeți că după asta și vorba vă va fi și mai articulată, și mai logică, și va fi o mândrie să spunem întregii lumi că ne respectăm limba care iată că au demonstrat-o și evenimentele, înseamnă și identitatea nostră.

Radio Chișinău: Vă mulțumim pentru interviu acordat. Vă spunem la mulți ani de ziua limbii române, de ziua scrisului românesc.

Mircea V. Ciobanu: La mulți ani!