Afirmația aparține Doinei Lemny, doctor în istoria artei, muzeograf-cercetător la Muzeul Național de Artă Modernă, Centrul Pompidou din Paris, într-un interviu acordat AGERPRES.

''Brâncuși ne fascinează pe toți, pentru că a reușit să se impună în fața celor mai mari artiști ai epocii'', spune Doina Lemny.

Specialist în sculptura din prima jumătate a secolului XX, D. Lemny vorbește despre cariera sa în Franța dedicată în special lui Brâncuși, despre viața și opera marelui sculptor, despre actualitatea acestuia.

Actul de donație prin care Atelierul lui Brâncuși a rămas statului francez, șansele ca Ansamblul Monumental 'Calea Eroilor' de la Târgu Jiu să intre pe lista monumentelor UNESCO, necesitatea ca lucrarea ''Cumințenia Pământului'' să revină Muzeului Național de Artă din București, sunt subiecte evidențiate în interviu.

AGERPRES: Ați plecat din România în 1990. Cum ați fost primită în Franța? Cum este să fii român printre străini?

Doina Lemny: Este o aventură personală pe care ți-o asumi încercând să te descurci pe cont propriu. Nimeni nu te așteaptă cu brațele deschise. Este o decizie importantă, aceea de a te dezrădăcina pentru a intra într-o competiție de un nivel înalt. Poți să ratezi sau poți să câștigi. Totul depinde de angajamentul propriu într-un domeniu, de puterea de adaptare și de spiritul de deschidere. În ceea ce mă privește, am învățat foarte multe în această aventură și am avut și satisfacția, muncind cu pasiune, cum am făcut-o și în țară la Muzeul de Artă din Iași, să pot lucra în același domeniu, la Muzeul Național de Artă Modernă, Centrul Pompidou din Paris. A fost un parcurs anevoios, dar frumos.

AGERPRES: Cum a ajuns o româncă să ocupe o asemenea funcție? Ce reprezintă pentru dvs. Brâncuși?

Doina Lemny: Nu cred că s-a pus vreodată problema dacă sunt româncă sau nu. Spun asta pentru că m-ați întrebat cum am fost primită. Aici, în Franța, poate că și contrazic anumite convingeri, oamenii sunt foarte deschiși și nu te arată nimeni cu degetul că ești român, că ești grec, că ești german. Ești om și ești o persoană care dacă te încadrezi, dacă lucrezi bine, dacă ești serios îți faci un drum. Din punctul meu de vedere eu mi-am găsit locul muncind foarte mult, nenumărând orele de lucru și angajându-mă pe un drum destul de greu. Pot spune că am avut sub mână printr-o întâmplare fericită arhivele Brâncuși în poziția pe care-o ocupam la început, aceea de documentarist la Muzeul Național de Artă. Acest fapt mi-a permis ca pentru validarea diplomelor mele din România să fac și o teză aici și, deci, să cercetez aceste arhive în cele mai mici detalii și să le pun în valoare. Munca mea mi-a dat foarte multă satisfacție și m-a încurajat să continui. Spun mereu, un artist de talia lui Brâncuși lasă locuri ascunse, misterioase și asta cu atât mai bine.

AGERPRES: Deci, v-ați dedicat lui Brâncuși.

Doina Lemny: M-am dedicat lui Brâncuși și nu numai, pentru că eu lucrez la Centrul Pompidou, în cadrul Colecțiilor moderne, adică arta internațională între 1900 - 1950 - 1960. Eu m-am specializat pe sculptură. Mă ocup și de alți artiști, între care Antoine Pesner, Henri Gaudier-Brzeska, Henri Moore, Ossip Zadkine s. a. Am participat la expoziții Marcel Duchamp sau Henri Matisse, acum, iată, am contribuit la o mare expoziție a unui artist de origine germană, dar care trăiește în Franța și care este cunoscut în toată lumea - Anselm Kiefer. Deci, aria mea de cercetare este foarte largă. În cadrul acestor preocupări bineînțeles că Brâncuși ocupă un loc privilegiat.

AGERPRES: Trăiți înconjurată zilnic de o parte din lucrările lui Brâncuși. Ați studiat, ați scris despre creația brâncușiană. În ce constă, după părerea dvs., unicitatea operei sale?

Doina Lemny: Brâncuși ne fascinează pe toți, pentru că a reușit să se impună în fața celor mai mari artiști ai epocii. A venit din România cu gândul să învețe și să-și continue învățătura, creația. Ajungând în Franța și-a dat seama că va trebui să se confrunte cu artiștii cei mai renumiți. E foarte greu. Dar numai un om genial ca el, și nu folosesc cu ușurință cuvântul geniu, Brâncuși avea geniu, și-a dat seama foarte repede că nu poate să mai repete ceea ce alții au făcut. Rodin domina deja întreaga creație sculpturală. Tocmai acest lucru l-a frământat pe tânărul Brâncuși care a înțeles că nu poate să-l copieze pe maestru, ci să-și creeze propriul drum. Se spune că Brâncuși este inventatorul sculpturii moderne. În ce constă această invenție? În faptul că nemaidorind să repete ce s-a făcut, adică să modeleze argila, a decis să cioplească direct lemnul, marmura, supunându-se astfel proprietăților materiei, punându-se în dialog cu ea. Ori aceasta nu este o invenție a lui, este geniul lui de se întoarcere la practica primitivă a sculptorului, la modul cum creau artiștii primitivi și cei ai antichității. ''Sărutul'' și ''Cumințenia Pamântului'', sculptate în 1907, marchează acest început de drum pentru artistul care este recunoscut ca fondator al sculpturii moderne.

AGERPRES: De obicei miturile mor între coperțile prăfuite ale unor volume sau în sălile de muzee. Cât credeți că este de cunoscut Brâncuși în lume ca român?

Dr. Doina Lemny: Brâncuși este foarte bine cunoscut ca român. De altminteri mi s-a întâmplat ca, însoțind personalități din diferite colțuri ale lumii să-mi spună, cu un zâmbet în colțul gurii: 'A nu Brancusi, ci Brâncuși!', încercând să-i pronunțe numele în românește.

AGERPRES: Mi-ați anticipat o întrebare: Câți vizitatori trec pragul Atelierului anual și câți dintre aceștia sunt români? Văd că e obișnuit să aveți vizite 'neobișnuite'.

Doina Lemny: Vin foarte mulți români. La Atelierul Brâncuși, în cartea de onoare sunt consemnate păreri ale vizitatorilor din toată lumea: oameni obișnuiți, figuri culturale și științifice de prim rang. Toți cei care pășesc pragul atelierului știu că artistul este român. De altfel, nu e un secret pentru nimeni că Brâncuși a fost român până la sfârșitul vieții. El reprezenta România în toate expozițiile în străinătate și în Franța. Nu și-a luat naționalitatea franceză decât în momentul în care s-a hotărât, el însuși, să doneze Atelierul statului francez. Și de ce a făcut acest lucru? Pentru că în vederea unei donații, donatorul trebuia sa fie francez. Ori, până foarte târziu, el a avut naționalitatea română. Nu a avut de ce să ceară naturalizarea franceză pentru că nu și-a renegat originea. De altminteri, nimeni nu i-a luat prima naționalitate, el a fost bi-național. Și aș merge mai departe, Brâncuși a fost european înaintea generației noastre. Și aș mai preciza că a fost un avangardist din momentul în care se hotărăște să traverseze Europa pentru a ajunge în Capitala artelor înfruntând toate obstacolele, precum Badea Cârțan cu un secol înaintea lui care s-a dus cu traista în spate la Roma să vadă simbolul românității, Coloana lui Traian. Brâncuși a traversat granițele geografice dar și temporale prin returul la metodele ancestrale de lucru, a șters limitele dintre genuri, așa cum am demonstrat-o eu în ultima carte publicată și în traducere românească în 2012: 'Brâncuși: artistul care transgresează toate hotarele...'

AGERPRES: Ce părere aveți despre preconizata deschidere a unui muzeu dedicat artistului la Târgu Jiu?

Doina Lemny: Sunt împotrivă - am mai spus-o de mai multe ori. O casă memorială presupune a păstra memoria personalității respective. Ori, Brâncuși care s-a născut la Hobița a plecat de timpuriu de acasă. Copil fiind a fugit de mai multe ori de acasă. S-a format la Craiova și apoi la București, dar nu se cunoaște niciun atelier în care ar fi lucrat el în Gorj. Ce s-ar putea arăta într-o casă memorială Brâncuși? Lucruri achiziționate care nu i-au aparținut niciodată, obiecte de folclor care n-ar avea nicio legatură cu personalitatea lui? Din punctul meu de vedere aceasta ar fi o falsă casă memorială. Bojdeuca lui Creangă din Țicăul Iașilor are un sens: acolo și-a scris opera scriitorul moldovean, acolo aveau loc întrevederile cu prietenul Eminescu și cu alți membri ai Junimii. Ori în cazul lui Brâncuși totul ar fi fals.

AGERPRES: Prin ce mijloace considerați că ar putea fi prezentat Brâncuși de noi către noi românii? El se prezintă singur. Dar noi, cum am putea să-l facem cunoscut?

Doina Lemny: Nu cred că trebuie să așteptăm un eveniment să-l sărbătorim pe Brâncuși. Putem s-o facem printr-o cercetare serioasă a operei lui. Așa-l sărbătoresc eu: continuând această cercetare cu un respect profund pentru artist și pentru operă, încercând să nu mă îndepărtez de operă și să fac interpretări fantasmagorice care ar dauna artistului. Mentorul meu, Sidney Geist, care și-a dedicat întreaga viață cercetării operei lui Brâncuși, mi-a inoculat acest spirit de fidelitate și de respect față de opera artistului. În lungile conversații pe care le aveam cu el îmi arăta un detaliu care mă conducea spre o interpretare cât mai justă a unei opere. Știind că lucram intens în arhive, îmi spunea: 'La un moment dat trebuie să te detașezi puțin de arhive și să privești, să privești, să privești îndelung opera și să fii cât mai aproape de operă'. Și cred că aceasta este cea mai bună metodă de a-l analiza pe Brâncuși.

Cât despre ceea ce putem face noi în țară, în primul rând lucruri practice: îmbunătățite căile de ajunge la Târgu Jiu. Sunt mulți călători care ar dori să vadă ansamblul de la Târgu Jiu dar pentru aceasta trebuie făcute sacrificii. Unui străin, care știe că există această capodoperă Ansamblul Monumental 'Calea Eroilor' la Târgu Jiu cu cele trei componente, îi este foarte greu să o vadă. E un tren care nu s-a schimbat, nu s-a modernizat de anii trecuți. Trebuie realizate niște circuite turistice pentru atragerea publicului străin pentru ca acesta să-și propună să meargă acolo, să vadă acest ansamblu care este unic în lume. Pe de altă parte, opera lui Brâncuși ar trebui prezentată așa cum este ea la Muzeul Național de Artă din București și cele câteva opere de la Muzeul de Artă din Craiova. Există la București, în cadrul Institutului ce Artă, o secție cu documente Brâncuși care trebuie cercetate. Există o bibliotecă cu aproape tot ce s-a scris despre Brâncuși la același Institut de artă din București. Deci, aceasta este calea din punctul meu de vedere și nu inventând idei năzdrăvane, cum a fost această invenție a 'poetului iluminat', ideea de a repatria osemintele lui Brâncuși.

AGERPRES: Cum vedeți ideea privind repatrierea rămășițelor pământești ale sculptorului?

Doina Lemny: E o non-idee, adică o rușine care ne-a amărât și pe noi aici. Din fericire, nu a fost luată în seamă. Ce înseamnă aducerea osemintelor lui Brâncuși de la Paris? Nerespectarea voinței artistului. Dacă vrem să-l sărbătorim pe Brâncuși trebuie să-l respectăm în primul rând. Dacă voia să fie înmormântat în România, ar fi fost înmormântat acolo, conform voinței lui. Brâncuși nu era supărat cu țara. Ori artistul și-a cumpărat locul și a dorit să fie înmormântat aici, la Paris, într-un cimitir de mare renume în care sunt înmormântate cele mai mari personalități din lume. Închipuiți-vă ce-ar fi dacă cehii, germanii, polonezii, americanii și alții și-ar retrage personalitățile! E un aspect ridicol din care trebuie să ieșim. De aceea eu, de câte ori a fost discuția aceasta, aproape că nici nu am comentat, pentru că mi s-a părut rușinoasă. Din fericire, înțeleg că, în momentul de față, nu se mai ia în seamă. Dar, din păcate, se vorbește din ce în ce în ce mai mult despre o altă idee, care este falsă, în legătură cu Atelierul.

AGERPRES: Este un subiect care stârnește încă polemici în România, acela legat de refuzul guvernului comunist din anii 1950 de a accepta lucrările marelui artist care intenționa să le doneze României. A dorit Brâncuși acest lucru?

Doina Lemny: Vreau să fiu foarte clară, cum am fost în mai multe interviuri care nu au fost luate în seamă. Brâncuși a avut relații cu țara, dintotdeauna, foarte bune. Operele care se găsesc în România au fost cumpărate de la Brâncuși de către colecționari români. Mulți dintre aceștia le-au vândut statului, dar acest lucru nu se mai știe. Și aici dau un exemplu pentru care există documente: 'Cumințenia Pământului', care este o operă foarte disputată în momentul acesta. Proprietarul, Gheorghe Romașcu a vândut-o statului pentru Muzeul Național de Artă, dar aceasta a fost recuperată de moștenitori. Dorința mea și a atâtor compatrioți este ca ea să reintegreze colecțiile naționale unde își are locul. Brâncuși era conștient că în România sunt operele tinereții lui, și la București, și la Craiova. În 1937-1938, prin instalarea ansamblului de la Târgu Jiu în care artistul și-a pus în aplicare întreaga concepție arhitecturală și urbanistică el a fost împăcat cu ideea că lasă țării sale o adevărată sinteză a creației sale. Spun sinteză pentru că în acest ansamblu sunt reunite aproape toate simbolurile, toată tematica brâncușiană, de la Coloana fără sfârșit până la motivul Sărutului pe care l-a lucrat timp de 40 de ani. Vă imaginați că pentru aceasta trebuie o adevărată concepție. Nu uităm însă că în Franța el ajunge în 1904 și moare tot în Franța în atelierul lui din 11 Impasse Ronsin în 1957. Dacă facem o socoteală, sunt mai bine de 50 de ani. Ori el, aici, în atelierul lui și-a creat propriul muzeu în care veneau cei mai importanți membri ai avangardei internaționale din toate colțurile lumii. Era un adevărat creuzet al artei moderne. În ultima parte a vieții a fost chiar contactat de oficialitățile românești ca să i se organizeze o expoziție omagială, retrospectivă la Muzeul de Artă din București cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani. La 22 decembrie 1956 se deschide această expoziție cu lucrări din țară: presa românească și străină a fost foarte elogioasă. Artistul a fost foarte fericit, dar n-a putut să participe la deschidere așa cum se prevedea conform invitației organizatorilor pentru că și-a rupt un picior și nu s-a mai putut deplasa. Acest accident cât și vârsta l-au slăbit foarte mult imobilizându-l până la sfârșitul vieții, deces care se produce în martie 1957. Cât despre moștenirea lui, sfătuit de prietenii apropiați ca Marcel Duchamp, Sonia Delaunay și scriitorul Henri-Pierre Roché, el a decis să doneze atelierul cu tot ce conținea în momentul decesului statului francez - ceea ce a făcut printr-un act notarial - cu condiția ca statul francez să îi reconstituie Atelierul așa cum a fost, cum va fi rămas în momentul morții lui. De ce precizez această condiție? Deoarece cartierul în care era Atelierul lui Brâncuși, care era un cartier de artiști, în arondismentul 15, urma să fie demolat. Se afla lângă Spitalul Necker. Ori, toți artiștii care erau mai tineri decât Brâncuși știau că odată ce murea maestrul începea demolarea. Brâncuși, conștient de acest lucru, a pus în actul de donație această condiție. Consider că a făcut un lucru foarte bun și înțelept, pentru că a obligat în felul acesta statul francez să-i respecte dorința. De aceea spun că, iată, cea mai frumoasă sărbătorire a lui Brâncuși este să-i respectăm dorința. Cum respectăm, prin tradiție, dorința defunctului. Ori, în România s-au spus foarte multe neadevăruri, afirmații conform cărora au dispărut actele, că ar fi existat o dorință a lui Brâncuși să doneze atelierul statului român etc.... Nu există niciun document în care Brâncuși să-și fi exprimat dorința să lase statului român atelierul de la Paris. Dar absolut niciun document. Nici în Arhivele din Centrul Pompidou, nici în Arhivele din București, care sunt deschise cercetării oricui dorește acest lucru. De aceea, cred că este o lipsă de respect să inventăm lucruri neadevărate despre Brâncuși. Artistul și-a împărțit moștenirea ca orice părinte, într-un mod cât se poate de logic: a lăsat țării opere din tinerețe și unicul ansamblu monumental, iar Parisului Atelierul în care a trăit și a lucrat timp de mai bine de 50 de ani.

AGERPRES: Revenind la Cumințenia Pământului, considerați că ar fi mai potrivit ca lucrarea să rămână statului român sau într-o colecție particulară?

Doina Lemny: Cumințenia Pământului trebuie să rămână în România, în colecția Muzeului Național de Artă. Trebuie să facem absolut orice să o răscumpărăm. Să se revadă actele procesului de retrocedare a lucrării ... Cumințenia Pământului este o operă fundamentală în creația lui Brâncuși și vă spun și de ce. În 1907, Brâncuși a făcut această turnură, această 'invenție' a artei moderne prin cioplirea directă a pietrei. Aspectul atemporal, care parcă vine din neoliticul românesc sau chiar din alte arte primitive, îi dau valoarea de operă unică. Cumințenia Pământului nu a aparținut nici unui străin vreodată. De aceea nu trebuie înstrăinată. Precizez că a fost comentată și de către specialiști în străinătate. Titlul însuși de Cumințenia Pământului este intraductibil. În numeroasele discuții cu mentorul meu pe care-l amintesc mereu, Sidney Geist, am ajuns la aceeași concluzie: nici englezescul Wisdom of the Earth, nici franțuzescul La Sagesse de la Terre, nu traduc profunzimea acestei expresii românești. Cumințenia Pământului este o parafrază care implică poziția de repliere către sine, de timiditate și retragere. Deci, până și numele operei este românesc. În rezumat, această operă trebuie să revină Muzeului Național de Artă din București. Nu știu cum se va proceda. Eu propusesem să se facă o subvenție națională. Mă gândeam că dacă ar da fiecare român un euro și tot am putea s-o răscumpărăm. Sunt foarte multe posibilități de a recupera această operă care este de o valoare inestimabilă. Eu nu am dorit și nu voi dori niciodată să estimez din punct de vedere pecuniar. S-a încercat acest lucru, dar aceasta ține de negocierea pecuniară a unei opere și nu este cazul. Ea este mult prea importantă din punct de vedere artistic pentru a discuta în acești termeni. Dacă ea ajunge într-o colecție particulară este păgubitor pentru cunoașterea lui Brâncuși. Pentru că într-o colecție particulară ea va fi expusă în cel mai bun caz într-o casă și în cel mai rău caz încuiată într-o bancă pentru a nu fi furată. De aceea, recuperarea ei de către statul român ar fi unul dintre gesturile cele mai frumoase care se pot face pentru sărbătorirea lui Brâncuși și redarea ei Muzeului Național de Artă, care o va expune ca un obiect de mare valoare al colecției întregi.

AGERPRES: Ce șanse are Ansamblul Monumental 'Calea Eroilor' de la Târgu Jiu să fie inclus în patrimoniul UNESCO? Știți că a fost retrasă propunerea și se lucrează la elaborarea unui nou dosar.

Doina Lemny: Este o problemă foarte spinoasă, pentru că nu știu dacă se poate depune acest dosar în fiecare an. Nu cunosc legile, condițiile pentru redepunerea dosarului. Singura șansă ar fi ca dosarul să fie bine constituit, într-o logică anume și prezentat bine. Prezentarea acestui dosar în fața unei comisii UNESCO este ca și cum ai expune o lucrare de doctorat. Ar trebui să o facă o personalitate care să fie cunoscută în lume ca specialist, care să știe să argumenteze de ce acest ansamblu trebuie inclus pe lista monumentelor UNESCO sau nu. Pentru că sunt foarte multe propuneri, dar foarte puține rămân. Depinde de soliditatea dosarului și de felul cum îl prezinți. Dar, repet, eu nu cunosc aceste norme. Ceea ce doresc este ca acest ansamblu sa fie în sfârșit inclus în lista UNESCO pentru a nu mai avea surprize de genul acelora care s-au produs, de a interveni pentru restaurări întâmplătoare când nici nu este cazul sau de spălare a pietrei cu tot felul de produse dăunătoare.

AGERPRES: Cât de aproape ați ajuns de maestru prin intermediul celor care i-au stat alături? Ați cunoscut astfel de persoane? Muze ale acestuia?

Doina Lemny: Da, am avut această șansă. În pregătirea tezei mele de doctorat am cunoscut pe ultima sută de metri artiști și oameni de litere care au fost la Atelier. Am cunoscut, de asemenea, impresii ale altor personalități și mai ales prin intermediul mărturiilor lor pe care le-am găsit în arhive. De altminteri, teza mea de doctorat a avut ca subiect mediul artistic și cultural în care a evoluat Brâncuși. E foarte interesant, pentru că acest lucru mă ajută și ne-ar ajuta să discernem, să putem face portretul lui Brâncuși. De aceea am și făcut un gest față de compatrioții mei, față de România, când, în 2004, am publicat, la Humanitas, în colaborare cu colegul meu de la București, Cristian Velescu, corespondența lui Brâncuși cu românii. Din punctul meu de vedere este o sursă inepuizabilă de cercetare pentru cei care vor să se apropie mai mult de personalitatea lui Brâncuși. De altfel, în lucrarea pe care o pregătesc acum și pe care sper să o public în 2018 merg și mai departe, analizând aspecte din viața intimă a lui Brâncuși și din sentimentele pe care acesta le-a nutrit față de diferite persoane. E foarte greu, pentru că Brâncuși era un om discret, iar eu voi încerca să-i respect pudoarea, dar doresc să mă apropii cât mai mult de omul Brâncuși ceea ce-mi va deschide și alte drumuri de interpretare a operei.

AGERPRES: Ați cunoscut-o pe Vera Moore, marea iubire a sculptorului, și pe fiul lor John Constantin Brâncuși? Mai țineți legătura cu el?

Doina Lemny: Desigur. Am cunoscut-o pe Vera Moore, dar și pe o altă muză, cum le zicea el femeilor pe care le-a iubit, pe Marina Șaliapin ... în sfârși mai multe persoane care erau îndrăgostite de Brâncuși. Vera Moore a fost ultima lui dragoste din care s-a născut acest copil pe care Brâncuși nu l-a recunoscut niciodată. John Moore trăiește, are acum 81 de ani dar nefiind recunoscut de propriul tată desigur el resimte această frustrare. Și, apropo de asta, un compatriot de-al nostru, Ionuț Teianu, a realizat un film în colaborare cu mine care va fi prezentat la Festivalul de la Cluj, la TIF, în mai, despre această poveste. E un film foarte frumos și nostalgic. Dar acesta este un aspect intim din viața lui Brâncuși, care trebuie privit cu mult respect și cu delicatețe.

AGERPRES: Ne place să spunem, nouă românilor, că dacă avem ceva de exportat aceea este cultura. Din acest punct de vedere, cum se vede România de la Paris?

Doina Lemny: Depinde și cine transmite această cultură la Paris. Eu sunt foarte mândră că, totuși, cultura română a dat foarte multe valori de la Enescu, Ionescu, Mircea Eliade și alții. Sunt cunoscute aceste personalități. Iată de pildă, acum, când prezint expoziția dedicată lui Anselm Kiefer, artistul acesta contemporan care trăiește în Franța și care este unul dintre cei mai cunoscuți artiști pe plan mondial, citează și aduce un omagiu în arta lui poetului român Paul Celan. Eu am mândria să spun întotdeauna că Paul Celan este scriitor român - deși a scris în germană - care a activat la Czernowitz (Cernăuți), dar care a ajuns la Paris. Cultura română este bine văzută și a fost bine văzută întotdeauna. Acum trebuie să fim atenți să nu facem totuși exces de o prezentare patriotardă. Eu am colaborat până acum cu Institutul Cultural Român și cu dl. Patapievici, pe vremea când era președinte al ICR, și colaborez și acum, de ce să n-o spun, cu ICR. Directoarea ICR de la Varșovia a făcut apel la mine pentru a o consilia din punct de vedere științific pentru o expoziție Brâncuși deschisă acolo. Fac totul ca să contribui la răspândirea cunoașterii coerente a lui Brâncuși în primul rând, pentru că este specializarea mea. Dar nu mă opresc numai la Brâncuși și, în măsura posibilităților mele de înțelegere și de cunoaștere, contribui și la cunoașterea altor artiști precum Brauner.

AGERPRES: Despre arta contemporană ce știu francezii?

Doina Lemny: Este cunoscută. Sunt eforturi de făcut și trebuie să facem apel la specialiști. Din punctul meu de vedere nu se fac destule eforturi. Eu am în plan o expoziție care mi-a fost propusă de Mircea Cantor, un artist care este cunoscut peste tot și care a câștigat premiul Marcel Duchamp aici. Avem un proiect de expoziție în Atelierul Brâncuși anul acesta. Doresc și sper ca acest proiect să se realizeze, dar, întotdeauna, ca și în România, și aici sunt semne de întrebare, nu din punct de vedere al valabilității proiectului propriu-zis. Să vedem cum vor evolua lucrurile și din punct de vedere bugetar și din punct de vedere al organizării acestei expoziții. Arta românească începe să fie din ce în ce mai bine cunoscută. Din punctul meu de vedere, nu este încă o comunicare foarte bună între specialiștii care sunt în țară și care cunosc foarte bine ce se întâmplă acolo și cei de aici. Sper sa se amelioreze lucrurile. Avem cercetători tineri și în Franța și în Olanda și în alte țări care cunosc foarte bine școlile de la Cluj, Iași și București, care ar trebui să fie mai bine cunoscute. Rămân optimistă.

AGERPRES: Ce sfat le-ați da tinerilor români care și-ar dori să vă urmeze exemplul?

Doina Lemny: Să încerce să se apropie mai mult de cercetarea pură, de document, să facă o cercetare serioasă pentru că rezultatele nu vin de pe o zi pe alta, ci după ani de lucru. Sigur că o cercetare este dureroasă. În momentul în care faci acest lucru este un drum anevoios pe care dacă nu te îndârjești să-l continui, dacă nu ai nervul cercetării, nu poți să-l duci la bun sfârșit. De aceea, cei care vor să facă cercetare ca mine, în domeniul artei mai mult istorice, cum o numesc eu, pentru că Brâncuși a intrat în istorie, trebuie să meargă la document, trebuie să vadă opere, trebuie să reflecteze mult. Cât despre arta contemporană, de asemenea, trebuie o frecventare asiduă a artistului, să intervieveze cu foarte multă seriozitate și atenție ca să poată lua distanță și față de artistul respectiv pentru ca să se situeze pe o poziție obiectivă. Pentru că altfel cercetarea nu este cea valabilă și nu va rămâne peste ani, ea ar fi doar o prezentare subiectivă.

AGERPRES: Cât de des vizitați România? Ați luat în calcul întoarcerea în țară?

Doina Lemny: Ce fel de întoarcere? Definitivă? (râde) La pensie. Mă întorc în țară destul de des, vin cam de două-trei-patru ori pe an, țin legătura cu ce se întâmplă în țară, mai ales că internetul este acum la îndemâna oricui. La București și la Cluj am șansa să am o colaborare stimulativă cu istoricii de artă de acolo care îmi sunt prieteni. Pentru mine distanța s-a redus. Cât despre locul unde locuiesc nu are nici o importanță. M-am acomodat aici și probabil aici voi rămâne cu soțul meu. Dar, cum granițele, după cum vedeți, se mai șterg, că locuiesc aici, că locuiesc în România, eu sunt de fapt peste tot. Îl amintesc pe acest băiat, cum îi zic eu, Mircea Cantor, care ne reprezintă, când el spune: ''Unde locuiești? Locuiesc pe Terra!''. Ca să nu spună că locuiește și în Franța, e foarte legat și de România, pentru că și opera lui este inspirată de acolo. El a fost mult mai concis și a spus că locuiește pe Terra. Îmi place foarte mult și de aceea sunt atașată acestui artist care, din punctul meu de vedere, va ocupa un loc important în arta universală.

AGERPRES: Revenind la Brâncuși, la faptul că se împlinesc anul acesta 140 de ani de la nașterea sa. Cât de actuală este opera lui în acest deja frământat secol XXI?

Doina Lemny: Brâncuși e foarte actual și va rămâne cu certitudine. Cum spuneam, eu mă ocup de prima jumătate a secolului XX dar Brâncuși este actual pentru că mulți artiști contemporani amintesc de el și au izvor de inspirație în opera lui. Tocmai prin acest fapt, că Brâncuși a reinventat sculptura revenind la mijloacele de creație din artele cele mai îndepărtate, la artele primitive, el a creat o artă universală care nu poate fi ștearsă odată cu secolul. De aceea, când mergi și vizitezi Atelierul lui Brâncuși ai sentimentul unei oaze de pace, de liniște. Brâncuși te invită la reflectare. Asta nu înseamnă că Brâncuși nu a fost frământat. Tocmai această senzație de pace, de liniște, de reflectare este rezultatul unei adânci frământări și unei lungi reflectări asupra lumii, asupra metamorfozelor, asupra esenței lucrurilor. De aceea el rămâne universal. El nu a creat Domnișoara Pogany făcând portretul unei anume Pogany. Este un portret al femeii universale. Chiar dacă o anume Margit Pogany a existat el nu i-a făcut portretul. Este doar o coincidență. El i-a dat un nume. E aceeași problematica și cu Muza adormită. Este chipul universal al frumuseții feminine. Tot ce creează Brâncuși nu este identificabil. Coloana fără sfârșit. Sunt foarte multe teorii, eu nu pot să le discut: că sunt stâlpii noștri românești, că este inspirat din creația populară. Desigur, el a avut în minte un fond latent care l-a inspirat. Dar el a mers mai departe, a ridicat această moștenire românească la universalitate. El nu a făcut stâlpi de casă românească, pentru că altfel rămânea un artist care a creat în România. El a ridicat acest motiv de repetiție a unui element la o coloană a infinitului. Coloana unește cerul cu pământul și se pierde în nori, considera Brâncuși. Aici este universalitatea lui Brâncuși. El aparține începutului de secol XX pentru că a trăit în această perioadă, dar, zic eu, nu poate fi fixat într-un anume secol. El va traversa secolele. Nu întâmplător ultimei mele cărți i-am dat titlul 'Brancusi, au-delŕ de toutes les frontičres', adică 'Brâncuși, dincolo de toate granițele, traversând granițele'. Pentru că sunt și granițe geografice, fizice și granițe temporale.

***

Doina Lemny este doctor în istoria artei, muzeograf-cercetător la Muzeul Național de Artă Modernă, Centrul Pompidou din Paris, specialistă în sculptura din prima jumătate a secolului XX. Este co-curatoare a celor, șapte expoziții tematice la Atelierul Brâncuși din perioada 1998 - 2002. A fost curatoarea expoziției 'Antoine Pevsner în colecțiile Centrului Pompidou' (2001), 'Dațiunea Brâncuși' (2003), 'Henri Gaudier-Brzeska în colecțiile Centrului Pompidou' (2009) și a coordonat cataloagele publicate cu ocazia organizării expozițiilor.

Este autoare a mai multor volume: 'Brâncuși', Paris, Oxus, 2005, 'Brâncuși & Gaudier-Brzeska: points de convergence et Henri Gaudier-Brzeska: Notes sur Liabeuf et Tolsto' Paris, L'Échoppe, 2009, 'Lizica Codréano, une danseuse roumaine dans l'avant-garde parisienne', Lyon, Fage, 2011, 'Brancusi, au-delŕ de toutes les frontičres', Lyon, Fage, 2012, 'Brancusi, coll. 'Monographies', Paris, éditions du Centre Pompidou, 2012, 'Henri Gaudier-Brzeska, un sculpteur 'mort pour la France'', Lyon, Fage, 2015.