Autorul observă că pe parcursul ultimilor treizeci de ani doar unele țări au reușit să se înscrie în grupul democrațiilor cu defecte, conform clasificării făcute de Economist Intelligence Unit’s Democracy Index. Potrivit datelor pentru anul 2020, Ucraina și Moldova ocupă locul 79 și, respectiv, 80, iar Armenia și Georgia – locurile 89 și 91. Aceste patru țări reprezintă regimuri-hibrid, carora, în virtutea sărăciei, le vine destul de greu să-și alimenteze institutele democratice. Azerbaidjanul și Belarusul, situate pe locurile 146 și 148, sunt autocrații. Și în Rusia, apropo, e instaurat un regim autoritar, iar această componentă pune presiune puternică pe securitatea regiunii în întregime.

Cum se suprapune deficitul cronic de democrație pe politica externă? Mai întâi de toate, aceasta încuie durabil calea spre NATO și UE: valorile democratice cu adevărat sunt importante pentru ambele organisme, nu doar ca slogane, ci ca instituții funcționale. Într-al doilea rând, insuficiența de democrație generează o instabilitate internă, ceea ce provoacă șiruri de revoluții și insurecții în țările Parteneriatului Estic. Într-al treilea rând, aici nu are loc efectul lumii democratice (între democrații foarte rar se întâmplă confruntări armate) și lipsește nivelul necesar de încredere între state. Deficitul de democrație a suprimat substanțial potențialul democrației constructive, orientate, întâi de toate, spre reglementarea conflictelor „înghețate”. Diverse proiecte și aranjamente, chiar până la evenimentele anului 2014, au rămas pe hârtie, notează Nikolay Kapitonenko.

Directorul Centrului de cercetare a relațiilor internaționale menționează că, în locul trăirii unor efecte pozitive ale democrației, în prim-plan ies rezultatele distrugătoare ale inexistenței acesteia, printre care și spațiul redus pentru oricare inițiativă de politică externă. Acum treizeci de ani, au apărut și „au înghețat” primele conflicte, spre exemplu, cel transnistrean, care au dat Rusiei posibilități suplimentare de a influența procesele din fostele republici sovietice. Iar în ultimii șapte ani, Europa de Est a revenit în reperele obișnuitei contrapuneri geopolitice între Rusia și Occident, în care, având în vedere arealul vast al regiunii Mării Negre, participă și Turcia, iar în perspectivă – și China. Pentru țările medii și mici din regiune riscurile au crescut, iar posibilitățile s-au redus. Conflictele „înghețate”, „semi-înghețate” și „efervescente” în Transnistria, Kharabakhul de Munte și Donbas, la fel ca și Osetia de Sud și Abkhzia, desprinse de Georgia, au transformat țările din regiune în state instabile, care își duc viața într-o permanentă așteptare a tensionării.

După anul 2014, în regiune abundă prea multă geopolitică. Politica externă a Ucrainei, Georgiei sau Moldovei conține prea multe sensuri geopolitice, iar toate crizele și conflictele cu durată de zeci de ani au segmente pe dimensiunea cărora marile puteri concurează între ele. Situația generează o multitudine de blocaje și jocuri cu efect nul. Politica externă a majorității țărilor din „Parteneriatul Estic” a devenit dogmatică și adesea nu se înscrie în realitățile politice schimbătoare. După majorarea mizelor geopolitice în politică are loc prea puțină independență veritabilă, constată Nikolay Kapitonenko.

Georgia, Moldova și Ucraina vor să adere la UE și NATO, dar lumea s-a schimbat și nu le-a lăsat acestora prea multe șanse de succes. Politica externă a acestor state seamănă cu un drum desfundat, de pe care acestora nu le reușește să iasă: descurajarea Rusiei, căutarea unor aliați în regiune și retorica aderării la NATO/UE. Parțial, alegerea le aparține, în rest, e dictată de circumstanțe externe. Revizionismul și agresiunea rusească a închis, pentru o vreme, oricare alte alternative strategice. În ce măsură se poate vorbi în asemenea împrejurări despre independența politicii externe?, se întreabă autorul.