Ucrainenii nu vor să fie mezinii nimănui

În toată perioada sovietică adevărul despre multiplele epizoade de foamete în istoria primului din lume stat socialist era cu mare precauție ascuns de oficialități de cunoașterea publicului larg. Însă prăbușirea URSS a adus la deschiderea arhivelor guvernamentale sovietice, inclusiv a arhivelor serviciilor de securitate, fapt ce a permis cercetătorilor să demonstreze în baza multiplelor documente, că autoritățile sovietice în condițiile desfășurării colectivizării forțate, au întreprins măsuri specifice în Ucraina, realizând perfect că rezultatul va fi moartea a milioane de ucraineni prin înfometare. Majoritatea istoricilor ucraineni, care au studiat fenomenul foametei sovietice din anii 30, au ajuns la concluzia că foametea a fost deliberată și legată de o politică mai dimensionată a regimului lui Stalin de subjugare a poporului ucrainean. Drept consecință logică, în perioada post-sovietică narativul despre Holodomor a devenit unul din pilonii mitului istoric despre statul independent ucrainean și națiunea ucraineană, activ promovat la nivelul politicilor de stat educaționale și de culturalizare a populației.

Afirmarea pe ruinele URSS a noilor state independente a demonstrat cât de importante sunt  interpretările istorice și istoriografia pentru consolidarea unei statalități problematice și construirea unei identități naționale, diferită de constructul identitar sovietic. În conformitate cu preceptele școlii istorice sovietice, moștenite fără mari diferențe de istoriografia rusă contemporană și însușite la nivel de mental colectiv de elitele rusești și chiar majoritatea rușilor, Ucraina, ca și Belarusul, nu sunt percepute și tratate ca țări străine aparte, iar ucrainenii, în special, sunt distinși ca „frații mezini” ai Rusiei ridicată la rang de națiune primordială. Și dacă școala istorică sovietică accepta o oarecare deosebire a entității naționale ucrainene, care după colapsul Rusiei kievene, chipurile, constant a aspirat la reuniunea cu Rusia, concretizată în Tratatul de la Pereyaslav, din 1654, apoi actuala viziune a Moscovei asupra istoriei interpretează independenta statală a Ucrainei ca ceva nenatural, împotriva firii, iar pe ucraineni îi definește ca pe o grupare regională rusă. Până la urmă, actuala școală istorică oficială rusă continuă de fapt tradiția sovietică imperialistă despre istoria slavilor de est ca un tot organic, reprezentând o mixtura conceptuală de panslavism și internaționalism comunist proiectat în contemporaneitate.

Ucrainenii se răzbună pe ruși, printr-o inversare

Elita culturală și politică ucraineană este însă dominată de viziunile școlii istorice ucrainene, care își revendică moștenirea Rusiei kievene diferită de tradiția moscovită și care face parte dintr-un efort identitar mai amplu de depășire a complexului de inferioritate, hrănit de politicile țariste și sovietice. În conformitate cu aceste viziuni ucrainene despre istorie, poporul rus este acela ce își trage rădăcinile din teritoriul geografic ucrainean, din Kiev, Chernihiv sau Periaslav, ulterior migrând spre nord în direcția Moscovei. În această perspectivă istorică deja ucrainenii se răzbună pe ruși, printr-o inversare, devenind acum ei frații mai mari ai rușilor. Oricum ar fi, dar această confruntare pe tărâmul istoriografic arată cum miturile și ideologizările materialului istoric creează baza consolidării unei națiuni din punct de vedere politic și cultural. În această perspectivă istorică Ucraina este redescoperită și reconstruită prin Rusia Kieveană, diferită de țaratul Moscovei, și care apare ca punct de reper fundamental în toate manualele școlare ucrainene, începând cu 1991. În acest construct identitar, tragedia Holodomorului, provocată de conducerea politică de la Moscova, ocupă un loc central în istoria contemporană a Ucrainei, determinând-o capabilă de a-și făuri o existenta geopolitică independentă de Rusia, fapt urmărit și prin aspirația spre apartenența la NATO și UE.

Împușcați pentru „cinci tulpini de grâu”

Astăzi este dovedit documentar că Stalin a recurs la politica înfometării, ca forma cea mai eficientă de combatere a rezistenții împotriva colectivizării, de fapt, a aproape întregii populații a Ucrainei și că foametea în masă a fost creată artificial de regimul comunist de la Moscova prin impunerea unor cote supraponderale. Confiscarea produselor agricole din gospodăriile țărănești s-a produs cu o brutalitate nemaivăzută. Este suficient de pomenit despre decretul „Cinci tulpini de grâu”, din august 1932, care prevedea că oricine, chiar și un copil, prins luând orice produs de pe un câmp colectiv, putea fi împușcat sau închis pentru furt din „proprietatea socialistă”. La începutul anului 1933, aproape 60 de mii de persoane au fost judecate și condamnate conform acestui decret și dintre acestea, 2 mii de oameni au fost executați.

Pe măsură ce foametea se agrava, peste o treime din satele din Ucraina au fost trecute pe „liste negre” pentru că nu au reușit să respecte cotele de cereale. Satele aflate pe lista neagră au fost încercuite de trupe, iar locuitorilor li s-a interzis să părăsească sau să primească orice fel de provizii fapt ce era, în esență, o condamnare la moarte colectivă. Pentru a scăpa de moarte pe motiv de foamete, sătenii foloseau în hrană tot ce era comestibil: iarbă, ghindă, chiar și pisici și câini. Arhivele desecretizate conțin descrieri ale suferinței și disperării imense a țăranilor ucraineni, inclusiv acțiuni de anarhie, furt, linșaj și multiple cazuri de canibalism. După cele mai recente estimări ale istoricilor, Holodomorul a curmat viețile a peste patru milioane de ucraineni, intrând în numărul celor mai odioase crime împotriva umanității din istoria omenirii.

De ce moldovenii sunt nostalgici după URSS, iar ucrainenii nu

Aflarea și propagarea adevărului despre Holodomor a produs un șoc psihologic de mare rezonanță în mentalul colectiv al ucrainenilor, confirmând adevărul despre marele tragedii din istoria unui neam, care fiind conștientizate, devin cheagul puternic al consolidării identității naționale. Pe parcurs de mai mulți ani oficialitățile ucrainene, alături de efortul culturologic educativ și propagandistic pe interior, au întreprins acțiuni diplomatice active pentru recunoașterea de către comunitatea internațională a Holodomorului drept act de genocid împotriva ucrainenilor. Grație acestor eforturi, astăzi Holodomorul este recunoscut ca genocid al poporului ucrainean de către zeci de țări ale lumii, inclusiv SUA și Canada, dar și drept crimă împotriva omenirii, de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei și Parlamentul European. Războiul Rusiei împotriva Ucrainei a urgentat deciziile mai multor state privind aprecierea Holodomorului ca act genocidal. Săptămâna trecută și parlamentul german s-a alăturat acestei aprecieri și a decis să definească drept „genocid” foametea din Ucraina din 1932-1933. Și chiar dacă istoricii încă mai discută dacă politicile care au dus la Holodomor cad sau nu sub incidența prevederilor Convenției asupra genocidului, însă rapid se înmulțește numărul statelor - acum și România, și Republica Moldova – care recunosc Holodomorul din Ucraina ca genocid.

Holodomor a devenit un marker de importanță majoră a conștiinței naționale a ucrainenilor, producând un puternic sentiment de coeziune și solidaritate a națiunii. Învățând temeinic lecțiile propriei istorii, poporul ucrainean a însușit și dragostea pentru libertate și Patrie pe care astăzi eroic le apără în fața agresorului rus. Este un exemplu edificator pentru poporul și clasa politică din Republica Moldova, care își are în istoria sa propriul fenomen al foametei dezastruoase din 1946-1947, cu consecințe tragice pentru 200 de mii de oameni din Moldova sovietică, uciși de același regim stalinist de la Moscova prin politici de înfometare. Însă spre deosebire de impresionantul Memorial din Kiev al victimelor Holodomorului, la Chișinău nu există nici cea mai mică stelă inaugurată în amintirea tragediei foametei sovietice din Moldova la est de Prut. În această atmosferă al amneziei istorice din societatea moldovenească defel nu par întâmplătoare datele sondajelor sociologice conform cărora aproape fiecare al doilea cetățean al Republicii Moldova tânjește după defuncta URSS și tot ei, în același număr, în caz de pericol militar ar renunța să apere statul moldovenesc cu arma în mână.

Ignorarea propriului Holodomor și consecințele acesteia

Lecția Holodomor pentru românii moldoveni din Republica Moldova constă în necesitatea de a conștientiza adevărul despre istoria care se răzbună cu ignoranții adevărului despre trecut. Este o formă de ipocrizie politică să comemorezi oficial tragedia Holodomor la ucraineni, ignorând Holodomorul moldovenesc din anii imediat postbelici prin lipsa unei aprecieri oficiale politice a acestei crime a regimului sovietic împotriva propriului popor. Perpetuarea nostalgiei sovietice în societatea moldovenească, care ține priponită Republica Moldova în zona subdezvoltării și incertitudinii civilizaționale, este rezultatul direct al ignorării de către guvernările de la Chișinău a lecțiilor istoriei naționale, lipsei unor politici coerente de stat în propagarea adevărului istoric în societate. Iar faptul că principala instituție de cercetare a istoriei naționale în Republica Moldova – Institutul de istorie, este lipsit de finanțare bugetară instituțională, vorbește elocvent despre falimentul politicilor statului moldovenesc în competiția pentru mințile propriilor cetățeni. Cetățenii Ucrainei combatante au însușit perfect lecția istoriei Holodomor, rezistând eroic invaziei agresorului rus, pe când cetățenii moldoveni, nefamiliarizați cu adevărul istoriei naționale, riscă să devină pradă ușoară pentru invadatorul străin. Încă o constatare despre caracterul falimentar al statului moldovenesc în formula unei clone bizare a fostei republici sovietice, rătăcită pe potecele întortocheate ale istoriei în drumul anevoios de întoarcere acasă.