Puterile aliate analizau încă din 1943 ce ar trebui să se întâmple cu criminalii de război germani. Chiar înainte de capitulare, era decis principiul unui proces fără precedent, în fața unui tribunal internațional și deschis publicului.

La doar șase luni după sfârșitul ostilităților, procurorii, care proveneau din cele patru puteri aliate, la fel ca judecătorii, adunaseră 300.000 de mărturii și circa 6.600 de dovezi incriminatorii, susținute de 42 de volume de arhive.

Procesul se ținea într-un oraș în ruine, dar al cărui palat de justiție, conectat cu o închisoare, era încă în picioare. Nürnberg, fost oraș imperial, era în primul rând orașul simbol al nazismului, unde Hitler își ținea marile sale adunări și unde au fost promulgate în 1935 legile sale antievreiești.

La ora 10 dimineața în data de 20 noiembrie 1945, se deschidea procesul în sala de audieri 600 a tribunalului, în prezența a sute de jurnaliști. "Adevăratul reclamant este civilizația", declara procurorul american Robert Jackson.

În banca acuzaților se aflau cei mai înalți demnitari naziști încă în viață după sinuciderile lui Adolf Hitler, Joseph Goebbels și Heinrich Himmler.

Hermann Goering, fost număr doi al regimului, era alături de Rudolf Hess, adjunctul lui Hitler, Alfred Rosenberg, ideologul partidului, Fritz Sauckel, responsabilul cu munca forțată, sau Joachim von Ribbentrop, ministru al afacerilor externe.

Inculpații trebuiau să răspundă la capete de acuzare precum complot, crime de război, crime contra păcii și, pentru prima dată în istorie, crime împotriva umanității.

Acestea sunt definite ca "asasinat, exterminare, reducere la sclavie, deportare și orice act inuman comis împotriva populației civile, înaintea sau în timpul războiului, sau persecuții din motive politice, rasiale sau religioase". Noțiunea de genocid va fi recunoscută în dreptul internațional abia în 1948.

Toți acuzații au pledat 'nicht schuldig' ('nevinovat'), însă proiectarea unui film turnat de aliații occidentali în lagăre au dat rapid o altă dimensiune procesului.

Verdictul a venit la 1 octombrie 1946: 12 condamnări la moarte (între care una în contumacie, pentru Martin Bormann, secretarul lui Hitler a cărui moarte nu era cunoscută încă), trei condamnări la închisoare pe viață, două pedepse de 20 de ani de detenție, una de 15 ani și una de 10 ani.

Trei dintre inculpați au scăpat de închisoare. Achitările i-au surprins pe observatori la acel moment, însă inițiatorii procesului le-au răspuns detractorilor că ei vor ca acesta să fie "echitabil".

Inedit în forma sa, Procesul de la Nurnberg nu a scăpat totuși de critica potrivit căreia era vorba de o justiție a învingătorilor și nu era ferit de zone de umbre (masacrul de la Katyn pe care acuzarea sovietică a încercat în van să îl pună în responsabilitatea naziștilor, escamotarea la dezbateri a pactului germano-sovietic).

La 16 octombrie 1946, la ora 01.00 noaptea, zece condamnați la moarte erau spânzurați. Hermann Goering se sinucisese cu câteva ore înainte în celula sa, luând o capsulă de cianură pentru a scăpa de spânzurătoare, pe care o considera nedemnă de un soldat.

Toate cadavrele, inclusiv cel al lui Goering, au fost incinerate, iar cenușa lor a fost aruncată într-un afluent al râului Isar, pentru a se evita ca mormintele lor să devină locuri de adunare.