Vlad Grecu, care a locuit la Dubăsari până la începutul războiului din 1992, povestește că situația din oraș era tensionată încă înainte de 2 martie, când a fost atacat comisariatul de poliție de către separatiști, iar polițiștii au fost luați ostatici:

„Aveam apartamentul cu ferestrele spre strada centrală Lenin, la etajul doi. Mă temeam să nu arunce vreo grenadă în camera copiilor. Ei știau că sunt împotriva separatismului. Așa am trăit până la începutul războiului, deja acolo toți erau înarmați. Era foarte tensionată situația, atunci am început să încărunțim. Pe data de 1 spre 2 martie, pe scara blocului s-a auzit un urlet abominabil, un câine s-a rătăcit, sau ce a fost n-am înțeles, dar a fost un semn. În noaptea aceea, spre dimineață, separatiștii, cazacii, au atacat sediul poliției de la Dubăsari. Nu era departe de noi, vreo 700 de metri de la blocul nostru. Au atacat și au arestat poliția. A doua zi ne-am sunat cunoștințele noastre și ne-au răspuns soțiile lor plângând că au fost duși la Tiraspol. Așa s-a început războiul”.

Vlad Grecu împreună cu familia sa au părăsit apartamentul lor nou-nouț din Dubăsari, pe care-l primise cu doar câteva luni înainte de izbucnirea războiului și în care n-a mai revenit niciodată:

„Pe data de 2 martie încă am stat în apartament. Pe 3 martie, așa cum ne-am înțeles de cu seară cu soția, că ea se duce la serviciu, aproape de Corjova, i-am spus nu te mai întorci încoace, acasă, apartamentul nostru era aproape de Fontan, cartierul acela ostil. Fiul nostru cel mai mare, trec și-l iau de la școală, pe cel mai mic nu l-am dus la grădiniță, fiindcă te temeai să ieși din casă, mulți știau că sunt împotriva separatismului. Ei ne știau, ne țineau sub control, orice se putea întâmpla. Mi-am sunat un prieten, ieșea din tura de noapte și cu mașina se ducea la Corjova, l-am rugat să vină până la scara blocului. Am ieșit cu gluga pe cap și copilul în brațe, ne-am urcat în mașină pe bancheta din spate, ne-am aplecat să nu ne vadă. El a trecut prin centru unde se adunase atâția separatiști care erau într-o euforie că au arestat poliția. Noi am plecat spre Corjova, am trecut și am luat copilul cel mai mare de la școală. Ne-am cazat la sora mea de la Corjova, pe ultima stradă, aproape de Cocieri. Niciodată n-am mai revenit acasă, am luat doar niște documente.

Mai târziu, după ce Snegur a semnat tratatul de pace, a venit sora mea plângând și mi-a spus că au intrat doi cu armele în apartament, pe scară încă vreo doi înarmați, au spus că știu că-s la Cocieri și că n-am să mă mai întorc în apartament, în 48 de ore să ne luam ce avem și să plecăm. S-au dus sora mea și cu soția mea, au încărcat puțin ce au putut să ia. Șoferul care era cu ele tremura tot, dacă nu văzuse războiul, se temea mai tare decât femeile. Așa ne-am refugiat din stânga Nistrului, la Ivancea, Orhei. De fapt, mi-am dus soția acolo mai înainte, în timpul războiului, când au bombardat prima oară, eram voluntari, ne-am cazat în școală pentru croitorese. Acolo au început să ne bombardeze cu aruncătoare de mine, de calibrul 82, niște proiectile, nici nu înțelegeam de la început ce sunt, pentru se auzea sunetul de parcă erau bombe de aviație. Una a căzut lângă un băiat de 16 ani care stătea pe lângă noi, de la Corjova, Grigore Barcari, a rămas fără picioare. Atunci când au căzut minele acelea mi-am dat seama că acest conflictul trece într-un război adevărat”. 

În cartea „O viziune din focarul conflictului de la Dubăsari”, Vlad Grecu relatează despre mai multe cazuri, crime care au avut loc în rândurile populației civile, oameni dispăruți fără urmă, uciși, împușcați în case, îngropați în câmpuri, păduri, sau aruncați în Nistru:

„Afanasie Coțofan, învățător, s-a dus la școală în oraș, a dispărut fără urmă, până în ziua de azi nu se știe măcar unde e mormântul lui. Am vorbit cu fiica lui, ea l-a căutat foarte mult, n-au putut să-i găsească măcar cadavrul. Oleg Barcari și-a dus soția gravidă și un copil în dreapta Nistrului, pe hidrocentrală, și  s-a întors spre casă, dar la hidrocentrală l-au arestat și a dispărut. L-au găsit atunci când îl căutau pe Grigore Beșleagă, care l-a fel a dispărut de lângă casă, la Corjova, sora-s,  Iulia, l-a găsit la vreo 10 kilometri, într-un cimitir de vite, acolo l-au găsit și pe Oleg Barcari. Grigore Beșleagă era vânjos, nu l-au împușcat, l-au băut, l-au torturat, până l-au omorât… Nicolae Zavtur s-a dus până la părinți, cu familia, soția, copiii, și l-au arestat chiar în fața părinților, soția a vrut să urce cu ei în mașină, nu i-au permis, au împins-o cu patul armei, ea pe jos a alergat încolo, dar nu l-a mai găsit… Nici până în ziua de azi nu se știe unde e mormântul. Ion Ganev, a fost arestat când s-a dus după lapte în oraș. Era un plutonier pensionat. S-a dus după lapte și a dispărut. L-au găsit peste vreo lună, într-un sac de celofan lângă satul Hlinoaia, raionul Grigoriopol, arestat la Dubăsari, dar găsit  în raionul Grigoriopol, în pădure”...