„Ne-am mutat când lumea pleca din regiunea transnistreană, când lumea fugea din orașele astea, noi de fapt ne-am mutat la Tighina. Nici prin gând nu i-a trecut nimănui calvarul prin care o să trecem și martiriul la care o să fie supuși părinții mei și mama în special, pentru că acum ea luptă în continuare”, povestește Olesea Roibu.

Ea își amintește emoțiile și frica pe care le-a trăit atunci când trecea pe lângă tancul de la intersecția străzilor și de oamenii înarmați care erau în oraș înainte de izbucnirea războiului. Olesea povestește că mărțișorul de la pieptul ei de copil îi dădea curaj să treacă pe lângă aceștia, o frică pe care nu o poate uita peste ani:

„Mi-amintesc foarte clar, pentru că școala noastră era într-o clădire chiar din centrul orașului, iar noi locuiam la periferie, practic ultima casă din orașul Bender, ultimul bloc cu etaje, pe traseul Bender-Chișinău, așa și se numește strada noastră, aș vrea să-i spun Chișinăului, dar din păcate e Kișinevkaia, asta e situația... De la stație aveam de mers vreun kilometru până acasă pe un drum pustiu. Lângă cartierul unde locuiam noi, unde se termina strada principală, era o intersecție și acolo întotdeauna a stat un tanc, cu oameni înarmați, cu cazaci probabil, niște oameni fioroși. Îmi amintesc luna martie în special, mi s-a întipărit în memoria mea de copil, cum mergeam eu pe strada asta cu frică, ei aveau arme, erau înarmați, pe măsură ce mă apropiam de locul acela, inima îmi bătea, țin minte, foarte-foarte tare. Purtam mărțișor și când ajungeam în dreptul lor, îndreptam spatele, pentru că aveam mărțișorul. Era o frică pe care peste ani n-o pot uita”.

Olesea Roibu își amintește și de momentul când au început luptele la Tighina, cele mai crâncene din timpul războiului din 1992, cu implicarea armamentului greu din dotarea Armatei a 14-a:

„În 1992, veneam de la bunei cu trenul, circula trenul Basarabeasca-Bender, noi coboram la Bender-2, și de acolo aveam de mers vreo 2-3 kilometri până acasă. Pe 19 iunie, am coborât cu mama și tăticul ne întâlnea la tren. Exact în perioada aceea, când s-au început luptele acelea pe Nistru anume în zona aceea... Noi am coborât din tren și când am ajuns la locul unde era tancul, stătea un om cu niște sticle de bere jos și-mi amintesc că tăticul i-a zis mamei: „Se-începe”. Și cum am ajuns în casă, într-adevăr au început sirenele... Noi am stat în casă câteva zile, îmi amintesc foarte bine, aveam o geantă pregătită... Când tăticul a ieșit și a mers la muncă, și-a dat seama în ce pericol eram noi. Din cartierul nostru din patru blocuri câte erau atunci, practic toată lumea plecase. După casa noastră e un câmp, acolo am văzut locurile în care au explodat obuze”.

În septembrie 1994, forțele separatiste au luat cu forța clădirea școlii, iar profesorii, elevii și părinții lor au protestat să-și recupereze școala înapoi. Între timp, în zilele reci de toamnă, copii erau nevoiți să facă lecțiile afară, acasă la profesori, în incinta Gospodăriei Silvice și în clădirea gimnaziului-internat pentru orfani.

„Ei ne-au alungat din școală și pentru o perioadă lingă de timp am făcut lecții afară. O clasă din școala primară mergeau la doamna învățătoare și făceau lecțiile la ea acasă. Noi făceam lecțiile afară. Țin minte că părinții mi-au luat un costum mai gros, cu pantaloni, cu geacă și căciulă, pentru că stăteam pe-afară, era octombrie-noiembrie, de-acuma era frig. Nu mai țin minte când am intrat în clădirea internatului pentru copii. Mi-amintesc că era toamnă și la clădirea asta a loc, consiliul orășenesc, clădirea acea unde erau toți acei factorii de luare a deciziilor acolo ne duceam. Părinții au blocat ușa ca să fie ascultați, să fie auziți. Și au venit niște namile de oameni, poate nu erau atât de mari, dar mie atunci așa îmi părea, fiind un copil de 12 ani, și eram mai scundă de constituția mea. Eram încălțată în niște ciupici de la „Floare”, ne-au luat așa cu mâinile și ne aruncau în lături. Țin minte că mi-a rămas ciupicul acolo nu știu pe unde... ”

Posturile ilegale și cele ale trupelor de „pacificatori” din zona de securitate sunt o anomalie, consideră Olesea Roibu:  

„Nici acum nu realizez că asta nu-i normal, pentru că ori de câte ori mă duc la mama, că tăticul nu mai este, trec pe lângă oameni cu pușcă... Nu-i normal să fii în preajma unor oameni înarmați care nu știi cine-s ei... Să ne amintim de băiatul care a fost împușcat, Vadim Pisari. Ce a făcut el că a fost împușcat? Când trec pe lângă semnul acela STOP, la forțele acelea „pacificatoare”, unde s-a mai văzut forțe pacificatoare înarmați până-n dinți? E o antiteză, ochiul vede niște arme și gura rostește cuvântul „pacificator”.

Eu nici nu-mi permit să numesc orașul acesta Tighina, deși tare îmi doresc. Atât timp cât este un oraș capturat, pentru că noi așa ne-am mutat în el, când s-au întâmplat toate astea, când au venit și au alungat cu armele din școală, pe niște copii. Cum să mâni din urmă niște copii, să-i îmbrâncești cu țeava automatului Kalașnikov. E de neconceput. Nu știu dacă e de iertat vreodată”.