Semnarea acordului de încetare a focului a avut loc în contextul implicării masive a Armatei a 14-a a Federației Ruse cu armament greu în atacuri sângeroase asupra părții moldovene în timpul războiului de la Nistru. Acele evenimente au determinat Chișinăul să accepte un acord de încetare a focului în condițiile impuse de Moscova, povestește expertul Ion Leahu, care a fost membru timp de mai mulți în Comisia Unificată de Control:

„Acordul respectiv a fost semnat, fiind așteptat, solicitat și, în același timp, absolut pe neașteptate. Partea moldovenească nu era gata de un acord de pace în asemenea condiții. Care erau aceste condiții: până la mijlocul lunii iunie 1992, comandant al trupelor ruse ale Armatei a 14-a dislocate în R. Moldova, era generalul Netkacev Iurie, care nu prea se grăbea să dea frâu liber armelor și muniției Armatei a 14-a în confruntările cu forțele constituționale ale R. Moldova. La 28 iunie, el este schimbat, în locul lui a fost promovat generalul aeropurtatelor, Alexandr Lebedi, o persoană foarte dură și extrem de radicală în acțiuni și în fapte. Anume el a primit permisiunea de a avea mână liberă în utilizarea mijloacelor, forțelor de care dispunea Armata a 14-a. Astfel, s-a schimbat radical situația după 28 iunie. Primind această posibilitate, în mod foarte urgent el a organizat contra atacurile trupelor ruse, a primit armament, echipament și l-a pus în funcțiune, a obținut ca din multele unități militare din Federația Rusă, ofițeri artileriști să fie de urgență trimiși în Transnistria. El a obținut ca la multe funcții de sergent și caporali la artilerie să fie plasați căpitani și maiori, ofițeri. Aceasta a ridicat nivelul de precizie, nivelul de utilizare a artileriei. Astfel, la 5 iulie 1992, a efectuat un atac extraordinar de puternic. Niciodată până la acea zi nu au fost atâtea victime și răniți din partea R. Moldova. Acest fapt atât de mult a descurajat conducerea R. Moldova încât practic a ridicat drapeul alb. Deja la 7 iulie, la Limanskoe, un sat nu departe de Tiraspol, în Ucraina, unde era dislocată o subdiviziune a Armatei a 14-a, a avut loc întâlnirea dintre reprezentantul Moscovei, generalul Semionov, și reprezentantul R. Moldova. în cadrul acestei întâlniri a fost semnat armistițiul, care în principiu a și încheiat faza militară a conflictului din 1992. Deja la 9 iulie, delegațiile R. Moldova, României și a Federației Ruse se întâlnesc la Helsinki, unde are loc semnarea prealabilă a acordului de pace. A fost pregătirea generală pentru 21 iulie, ziua în care la Moscova, președinții Elțin și Snegur au semnat acordul respectiv. Deseori se vorbește că acordul a fost semnat în prezența lui Igor Smirnov, impostorul lider din Transnistria. Nu. El nu era în camera în care s-a semnat acest acord. Mai târziu, lui i s-a permis să semneze că a luat act de acest document. Actul este semnat de către R. Moldova și Federația Rusă”.   

Expertul Ion Leahu consideră că ultimele declarații ale liderilor separatiști privind recunoașterea  Transnistriei sunt o reacție isterică a faptului că autoritățile de la Chișinău condiționează reluarea negocierilor: „Mie îmi pare că noi asistăm la procesul de preluare a inițiativei. Cel puțin faptul că Chișinăul nu merge la întâmpinarea transnistrenilor și nu acceptă convocarea formatului 5+2 de dragul negocierilor, dar pune condiții - ori venim cu propuneri concrete care ar apropia procesul de reintegrare, ori nu ne întâlnim. Iată asta este foarte și foarte important. Ei sunt plasați într-o situație defavorabilă și de aici isteria – și Krasnoselski, pretinsul președinte, și Ignatiev pretinsul ministru de externe, vorbesc acum că a venit timpul să se separe definitiv Transnistria de Moldova, să se recunoască reciproc și să încheie un acord de bună vecinătate”.