DOCUMENTAR | Ziua Mondială a Teatrului. Istoria teatrului românesc

  • 27 Martie 2019 15:25
DOCUMENTAR | Ziua Mondială a Teatrului. Istoria teatrului românesc

Miercuri, 27 martie, este marcată, în întreaga lume, Ziua Mondială a Teatrului, eveniment dedicat unui act cultural menit să redea, în diferite viziuni, momente importante din istoria și caracteristicile unui popor, dar și o sursă de divertisment și inspirație care poate uni culturi și națiuni din orice colț al lumii. Este o formă de exprimare care depinde de spațiu și public, și care are menirea de a informa și educa, de a trezi emoții, de a smulge un zâmbet sau o lacrimă.

Ziua Mondială a Teatrului este sărbătorită prin spectacole și concerte, prilejuind spectatorilor întâlnirea cu personalitățile artistice favorite, dar și o serie de alte manifestări teatrale, punctul central fiind transmiterea unui mesaj tradițional internațional de către o personalitate a culturii mondiale.

Oamenilor minunați ai acestei arte, echipe sau individualități, care se implică cu pasiune și suflet în realizarea unor creații dedicate publicului le sunt dedicate în această zi și nu numai, admirația și aprecierea, precum și aplauzele noastre.

În anul 1948, la inițiativa UNESCO și a unor personalități de seamă din domeniul teatrului, a fost creat Institutul Internațional de Teatru (IIT), cea mai importantă organizație internațională neguvernamentală din domeniul artelor spectacolului.

Primul congres – cel de constituire – al IIT a avut loc la Praga în iunie 1948, având în componență 12 centre naționale: Austria, Belgia, Brazilia, Chile, China, Cehoslovacia, Franța, Italia, Polonia, Elveția, SUA și Marea Britanie.

Ziua Mondială a Teatrului a fost instituită, prin vot unanim, în anul 1961, de către Institutul Internațional de Teatru, în cadrul celui de-al 9-lea Congres Mondial desfășurat la Viena, la propunerea lui Arvi Kivimaa, din partea Centrului finlandez al IIT, iar data aleasă marca momentul deschiderii stagiunii “Teatrului Națiunilor” din Paris, fiind sărbătorită anual, fără întrerupere, în întreaga lume.

În fiecare an, o personalitate marcantă din lumea teatrului transmite mesajul dedicat acestei zile. Primul mesaj, transmis la prima sărbătorire a acestei zile, în anul 1962, a fost redactat de Jean Cocteau, poet, scriitor, pictor, dramaturg și cineast francez, iar pe parcursul anilor personalități remarcabile ale culturii mondiale au transmis mesaje prilejuite de Ziua Mondială a Teatrului: Dario Fo, Arthur Miller, Laurence Olivier, Peter Brook, Pablo Neruda, Maurice Bejart, dar și conaționalii noștri, excepționale personalități, dramaturgul și eseistul Eugen Ionescu, protagonist al teatrului absurdului – în anul 1976 și actorul și regizorul Radu Beligan – în anul 1977.

DOCUMENTAR | Ziua Mondială a Teatrului. Istoria teatrului românesc

În 2019, pentru a transmite gândurile sale legate de teatru, a fost desemnat Carlos Celdrán, dramaturg, regizor, director de teatru și profesor cubanez. Iată un scurt fragment din acest mesaj:

„Înainte de trezirea mea întru teatru, maeștrii mei erau deja acolo. Își construiseră lăcașurile și poetica pe vestigiile propriilor vieți. Mulți dintre ei rămân necunoscuți sau ne vizitează rareori amintirile: au lucrat în taină, în liniștea smerită a sălilor de repetiție și-n sălile de spectacole umplute până la refuz de spectatori. Pentru ca, pe nesimțite, la capătul multor ani de muncă presărați cu realizări extraordinare, să se facă nevăzuți și să dispară. Când am înțeles că profesia mea, că destinul meu personal este acela de a le călca pe urme, am înțeles totodată că am moștenit de la ei tradiția aceasta sfâșietoare și unică de a trăi prezentul fără nicio altă speranță decât atingerea transparenței unui moment irepetabil. Momentul în care te întâlnești cu celălalt în întunericul sălii de teatru, protejați doar de adevărul unui gest, al unui cuvânt revelator […] Când am înțeles că teatrul este o patrie în sine, un imens teritoriu ce cuprinde lumea toată, a luat naștere înlăuntrul meu o hotărâre, care era totodată o eliberare: nu trebuie să te depărtezi, nici să te miști din locul unde te afli, nu trebuie să fugi și nici să te deplasezi. Publicul este acolo unde exiști tu. Acolo îți sunt alături colegii de care ai nevoie. Acolo, în afara căminului tău, se găsește toată realitatea ta zilnică, opacă și impenetrabilă. Și-atunci lucrezi din aparenta imobilitate în care te afli, pentru a construi una dintre cele mai mărețe călătorii, ca să refaci Odiseea, legendara călătorie a argonauților: ești un călător imobil care nu încetează să accelereze densitatea și rigiditatea lumii tale reale. Călătoria ta este către clipă, către moment, către întâlnirea irepetabilă cu cei asemenea ție. Călătoria ta este către ei, către inima lor, către subiectivitatea lor. Călătorești prin ei, prin emoțiile lor, prin amintirile lor pe care tu le trezești și le pui în mișcare. Călătoria ta e vertiginoasă, nimeni n-o poate măsura sau reduce la tăcere. La fel cum nimeni nu o va recunoaște la justa valoare. E o călătorie prin imaginarul poporului tău, o sămânță plantată în pământul cel mai îndepărtat: conștiința civică, etică și umană a spectatorilor tăi. De aceea eu sunt statornic, veșnic legat de propriul cămin, printre cei apropiați mie, într-o aparentă nemișcare, muncind zi și noapte, pentru că eu posed secretul vitezei.”

DOCUMENTAR | Ziua Mondială a Teatrului. Istoria teatrului românesc

Istoria teatrului românesc începe în 29 mai 1798, atunci când un grup de actori primește autorizație, din partea domnitorului Hangerli-Vodă, să înființeze o trupă de teatru.

Apoi sasul Brody înființează, în timpul domniei lui Vodă Caragea, un soi de teatru în strada Academiei.

Cel dintâi teatru public bucureștean în adevăratul sens al cuvântului a fost “Teatrul de la Cișmeaua Roșie”, înființat în 1816, denumire adoptată după numele unei fântâni și al unei mahalale care se găsea în secolul XIX pe Podul Mogoșoaiei (azi Calea Victoriei) din București, la intersecția cu strada Fântânei (astăzi strada general Berthelot).

Înființarea s-a datorat în mare măsură domniței Ralu, fiica domnului Ioan Gheorghe Caradja, iar primele spectacole desfășurate aici a fost opera lui Rossini „Italiana în Algeria”, iar mai apoi piese de teatru – în limba greacă – „Hoții” de Fr. Schiller și „Faust” de Goethe. Teatrul, deși era o încăpere de 14 rânduri, prost concepută, a adus un succes imens, spectatorii înghesuindu-se la fiecare spectacol.

Reprezentațiile de la „Cișmeaua Roșie” s-au desfășurat până la incendiul din anul 1825, când clădirea a fost mistuită de flăcări.

În anul 1827 este înființată “Societatea literară”, din inițiativa boierilor I. Eliade Radulescu și Dinicu Golescu, care militează pentru crearea unui teatru național.

În anul 1833, un grup de actori străini înființează la București Teatrul Momolo, în zona străzii Edgar Quinet de astăzi, în același an fiind constituită “Societatea Filarmonica”, care a înființat, la 15 ianuarie 1834, o „școală de declamație și muzică vocală.

Tinerii școliți aici oferă primul lor spectacol la 29 august 1934 – “Fanatismul” – care se bucură de un succes neașteptat.

Fondurile strânse în urma spectacolelor au permis cumpărarea, în anul 1836, a unui teren în centrul orașului, ce includea „Hanul Câmpinencii”, spațiu care urma să fie  destinat construirii teatrului.

Ulterior s-a constatat că locul era insuficient pentru construcția unui astfel de edificiu, astfel că este aleasă zona fostului han Filaret, pe Podul Mogoșoaiei – actuala Calea Victoriei.

La insistențele rușilor însă, planurile de construire a teatrului sunt abandonate pentru moment, Teatrul Momolo este supus presiunilor, iar Societatea Filarmonica este desființată.

În anul 1840 domnitorul Alexandru Ghica aprobă proiectul, însă acesta este reluat abia în anul 1844, iar un an mai târziu este ales planul arhitectului vienez Heft, care a gândit o construcție în stil baroc.

DOCUMENTAR | Ziua Mondială a Teatrului. Istoria teatrului românesc

Construcția lui a aînceput abia în anul 1848, iar lucrările aveau să se încheie patru ani mai târziu. Primul director al instituției a fost Costache Caragiale, iar primul spectacol al „Teatrului cel Mare” s-a numit “Zoe sau Un amor românesc”, având loc la 31 decembrie 1852.

În anul 1864, Teatrul cel Mare devine instituție publică de cultură, printr-un decret semnat de primul ministru de atunci, Mihail Kogălniceanu, în anul 1875, pe vremea directoratului lui Alexandru Odobescu, instituția devine Teatrul Național, iar în 1877, din inițiativa lui Ion Ghica, director al teatrului, Parlamentul promulgă Legea teatrelor, inspirată de regulamentul Comediei Franceze, regulament redactat de Napoleon.

În perioada primului război mondial trupa Teatrului Național se refugiază la Iași, apoi în anul 1919 are loc primul turneu oficial al Teatrului Național București în Transilvania și Banat cu spectacolele „Apus de soare”, de Barbu Ștefănescu Delavrancea și „Răzvan și Vidra”, de Bogdan Petriceicu Hasdeu.

În anul 1939, în perioada în care Camil Petrescu era director al teatrului, se inaugurează o școală de regie experimentală, iar în anul 1942 ia ființă Muzeul Teatrului Național.

Clădirea avea să să existe până în 24 august 1944, când va fi bombardată de către naziști. În perioada următoare Teatrul Național continuă să funcționeze în sălile Comedia (Majestic), Studio din Piața Amzei, în sălile de festivități ale liceelor Sfântul Sava și Matei Basarab și la Cercul Militar.

În anul 1952, la sărbătorirea centenarului, Teatrului Național primește numele lui Ion Luca Caragiale.

DOCUMENTAR | Ziua Mondială a Teatrului. Istoria teatrului românesc

La 20 decembrie 1973 este inaugurată noua clădire a Teatrului Național cu trei săli de spectacole – Sala Mare, Sala Mică și Sala Atelier – deschisă în 1975, la care, după un incediu la Sala Mare, în anul 1978, s-a adăugat sala Amfiteatru.

În 1990 este numit director general al teatrului, regizorul Andrei Șerban, în anul 2005 Ion Caramitru devine conducător al instituției, iar în noiembrie 2014 Teatrul Național a fost reinaugurat după ample lucrări de consolidare și reamenajare.

DOCUMENTAR | Ziua Mondială a Teatrului. Istoria teatrului românesc

În noiembrie 2013 se realiza în România singurul sondaj din România din ultimii 40 de ani, cu referire la activitatea teatrelor și atitudinea publicului din București.

Principalele concluzii ale studiului sunt că doar aproximativ 36% dintre bucureșteni merg la un spectacol de teatru cel puțin o dată pe an, de obicei din categoria tinerilor.

Pe grupuri de vârste, segmentul de populație 18-29 ani merge la teatru în procent de  27,9%, iar cei din intervalul 30-44 ani – 37,1%.

Portretul iubitorului de teatru este completat de cei cu studii superioare – 71%, venituri peste medie –  1.500 lei – circa 29%, statut social solid – 71% și  utilizatori de internet – 82,3%.

Se remarcă faptul că justificarea pentru care bucureștenii nu merg la teatru a fost în marea majoritate a răspunsurilor, lipsa timpului – 67,1% dar și prețul prea mare al biletelor – în cazul a 20,8% dintre răspunsuri.

Pe de altă parte există un segment al populației capitalei – 15,2 % – care merge de obicei, în medie, cel puțin o dată pe lună la teatru, și circa 24 % care spun că merg la teatru cel puțin trimestrial, însă jumătate dintre respondenți afirmă că au mers cel puțin o dată la teatru în ultimul an.

Publicul de teatru, deși nu agreează ideea de specializare a teatrelor pe genuri, preferă spectacolele de comedie – 68,6% dintre răspunsuri – în timp ce iubitorii de dramă se regăsesc în studiu în procent de doar 10%, iar la întrebarea dacă există vreun gen de teatru care lipsește din peisajul bucureștean, 91% răspund că aici există o paletă suficient de largă a genurilor instituțiilor de teatru.

Cel mai important criteriu în alegearea spectacolelor pe care le vizionează îl reprezintă – pentru 87 % dintre respodenți – distribuția piesei. Alte criterii de alegere a piesei sunt autorul piesei – pentru 61% dintre răspunsuri -, recomandările prietenilor – 54%, numele regizorilor – 49% și abia apoi teatrul la care se joacă spectacolul.

Din punct de vedere al notorietății instituțiilor de teatru, după cum era de așteptat, cel mai apreciat este Teatrul Național din București, urmat de Teatrul Nottara, Teatrul Bulandra și Teatrul de Comedie.

Același sondaj arăta că cei mai iubiți actori români sunt Stela Popescu și Radu Beligan, ambii trecuți la Domnul, dar desprindea și două concluzii foarte importante pentru ceea ce înseamnă teatrul astăzi și alternativele sale: în primul rând, publicul bucureștean conștientizează că este de preferat, pentru cei mici și tineri, un spectacol de teatru în locul jocurilor pe calculator și mai apoi, un teatru care se respectă și este în pas cu vremurile e obligatoriu să își construiască un sistem online pentru vânzarea biletelor, mai bine de 40 % din public preferând această modalitate de achiziționare.

Pe de altă parte, conform ultimelor cifre oficiale ale Eurostat, Bucureștiul se situa, cu cele 40 de instituții teatrale, mult sub alte orașe europene importante. Să spunem doar că Parisul are 134 de teatre, Copenhaga – 105, Bruxelles – 104, iar Budapesta 101. La nivel de țară, dacă în Franța există nu mai puțin de 1052 de teatre, în Danemarca sunt circa 220 iar în România aproape 170 de instituții teatrale.

Citiți continuarea pe RADOR

Tags

Alte Noutati

LIVE: Matinal cu Victoria Cușnir și Sergiu Scânteian
Meteo Chișinău
3,29
Cer acoperit de nori
Umiditate:97 %
Vint:3,6 m/s
Wed
5
Thu
5
Fri
5
Sat
7
Sun
8
Arhivă Radio Chișinău