DOCUMENTAR: Mănăstirea Curtea de Argeș – cea mai valoroasă realizare a arhitecturii bisericești din România

  • 15 August 16:22
DOCUMENTAR: Mănăstirea Curtea de Argeș – cea mai valoroasă realizare a arhitecturii bisericești din România

Duminică, 15 august, în zi sfântă a Adormirii Maicii Domnului, se împlinesc 504 ani de la sfințirea Mănăstirii Curtea de Argeș – devenită celebră prin asocierea cu mitul creației reprezentat de celebra legendă a Meșterului Manole -, necropolă domnească și mai apoi regală, ctitorie a sfântului Voievod Neagoe Basarab, domn al Țării Românești (1512-1521), ansamblu care constituie o capodoperă a artei medievale și cea mai valoroasă realizare a arhitecturii bisericești din România.

Mănăstirea Curtea de Argeș se află în nordul județului Argeș, în depresiunea intracolinară a bazinului superior al râului Argeș, la o altitudine de 450 m, fiind înconjurată de dealurile și muscelele sudice ale Munților Făgăraș.

Ansamblul este situat la o distanță de 38 km de municipiul Pitești, la 36 km de orașul Râmnicu Vâlcea și la 45 km de Câmpulung.

Orașul Curtea de Argeș are o istorie îndelungată, strâns legată de începuturile organizării statale a Țării Românești. Vechile legende arată că așezarea a fost întemeiată în anul 1290, de către Negru Vodă, după ce a coborât din munții Făgăraș.

Documente ulterioare arată că aici s-a aflat curtea lui Basarab I Întemeietorul, apoi orașul a fost distrus, în anul 1330, după atacul maghiar – expediția regelui Carol-Robert de Anjou, încheiată cu înfrângerea de la Posada. Curtea voievodală a fost mutată, apoi, temporar, la Câmpulung-Muscel, revenind aici în perioada domniei lui Nicolae Alexandru (1352 – 1364), fiul și succesorul lui Basarab I.

În anul 1359 acesta a înființat, la Curtea de Argeș, Mitropolia Ungro-Vlahiei, în această perioadă fiind ridicată Biserica Sfântul Nicolae (Biserica Domnească), prima necropolă a domnitorilor români dintre Carpați și Dunăre, dar și Biserica Sân-Nicoară, sau Biserica Sfântul Nicolae cel Mic, despre care se spune că a fost ctitorită de mama voievodului, Doamna Margareta.

În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, Curtea Domnească este mutată la Târgoviște, fapt atestat într-un act al fiului și asociatului său la domnie, Mihail I, datat 1417-1418, însă chiar și după acest moment, Curtea de Argeș a rămas un important centru religios și cultural.

În anul 1512, Neagoe Basarab urcă pe tronul Țării Românești, iar după trei ani, în 1515, dedide începerea lucrărilor la Mănăstirea Curtea de Argeș. Despre acest moment, Nicolae Iorga arăta, în „Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor” apărută la Tipografia „Neamul Românesc”, la Vălenii de Munte, în 1908, că „Toate silințele și toată bogăția însă și le cheltui Neagoe pentru a da Argeșului, de unde plecase Mitropolitul pentru a se așeza la Târgoviște lângă Domn (care totuși stătea uneori și la Argeș, aproape de sprijinitorii săi ardeleni), cea mai frumoasă din mănăstirile aflătoare pe pământul românesc”.

Biserica mănăstirii a fost edificată chiar pe locul vechii mitropolii ridicată aici în anul 1359, iar lucrările au fost încheiate în anul 1517.

Din această perioadă datează și legenda Meșterului Manole și fântâna rămasă în amintirea sa, nu departe de mănăstire. Constructorul legendar al ctitoriei lui Neagoe Basarab, este eroul mai multor balade populare, dar cea mai cunoscută este „Monastirea Argeșului”, în care se spune că Meșterul Manole și-a zidit în pereții acestei magnifice mănăstiri soția, Ana, deoarece în mod inexplicabil tot cea ce era construit în timpul zilei se dărâma noaptea, iar edificiul nu putea să fie ridicat fără un sacrificiu suprem.

Legenda arată că după ce domnitorul a văzut această măreață construcție i-a întrebat pe cei zece meșteri dacă pot construi o mănăstire și mai frumoasă decât aceasta, iar după răspunsul afirmativ al acestora, Neagoe Basarab a poruncit ca schelele pe care erau urcați meșterii să fie dărâmate, pentru a împiedica această posibilitate. În acest mod, „zece meșteri mari, calfe și zidari” au rămas blocați pe acoperiș, și-au făcut aripi din șindrile și s-au aruncat de pe acoperișul mănăstirii sperând să ajungă jos nevătămați, însă toți au murit. Pe locul în care s-a prăbușit meșterul Manole a apărut un izvor – fântâna meșterului Manole – rămasă astăzi ca mărturie a acestui sacrificiu.

Sfințirea acestui impresionant lăcaș a avut loc la 15 august 1517, chiar de Adormirea Maicii Domnului, care a dat hramul sfântului edificiu.

La slujbă au fost prezenți domnul Neagoe Basarab, familia sa, curtenii și boierii țării, precum și Teolipt – Patriarhul Constantinopolului – însoțit de un sobor alcătuit din toți arhimandriții și egumenii mănăstirilor din Muntele Athos și tot „clerosul” din Țara Românească, în frunte cu Mitropolitul Macarie. Mărturiile vremii arată că participarea Patriarhului de Constantinopol, alături de mitropolitul țării, la sfințirea Mănăstirii Curtea de Argeș, a fost un prilej și un mod de afirmare a unității Ortodoxiei, cum nu se mai văzuse până atunci.

A doua zi după sfințire, domnul Neagoe Basarab însuși a așezat la locurile lor icoanele scumpe pe care le-a dăruit bisericii, apoi Patriarhul a oficiat slujba cea mare a liturghiei de după târnosire.

Primul egumen al mănăstirii a fost Iosif.

Însă abia în anul 1526 aveau să se încheie lucrările la pictura interioară bisericii, cu constribuția importantă a zugravului Dobromir.

În anul 1611, principele Ardealului, Gabriel Bathory, cu oastea lui, au jefuit din biserică și din morminte tot ce era prețios, luând și acoperișul de plumb și cositor al bisericii, lăsând-o astfel expusă la intemperii.

Apoi, domnitorul Matei Basarab (1632-1654) a refăcut biserica și a înzestrat-o, iar mai târziu domnitorul Șerban Cantacuzino (1678-1688), care îl numește pe Neagoe Basarab „strămoșul domniei mele”, a realizat de asemenea lucrări de restaurare a mănăstirii.

Au urmat războaiele dintre ruși și turci din perioadele 1769-1774 și 1787-1791, care au adus Mănăstirii Curtea de Argeș alte jefuiri și stricăciuni.

În anul 1793, Mănăstirea Curtea de Argeș a dobândit statutul de reședință episcopală, aici luând ființă Episcopia Argeșului.

La 29 octombrie 1802, mănăstirea a fost afectată de importantul cutremur, urmat, la câțiva ani distanță, de un incediu, și, la 28 ianuarie 1838, de un alt cutremur.

În această perioadă, episcopia a fost condusă de nume importante, buni păstori și luminați patrioți, fiind de menționat sfetnicul apropiat al lui Tudor Vladimirescu, Ilarion (1820-1823; 1828-1845).

Au urmat alte incendii în ianuarie 1866, în aprilie și, respectiv, decembrie 1867, care au adus pagube importante mănăstirii.

Între anii 1875-1886 biserica Mănăstirii Curtea de Argeș a fost refăcută în forma care a dăinuit până în prezent, Regele Carol I angajându-l pe celebrul arhitect francez André Lecomte du Noüy, pentru proiectul refacerii lăcașului. Acesta a adoptat și unele soluții arhitecturale controversate, printre măsurile incluse în proiect aflându-se demolarea marii clopotnițe ridicate de Matei Basarab și înlăturarea zidului fortificat de la exterior.

Regele Carol I a construit parcul Mănăstirii Argeșului și palatul episcopal (1886-1890) care era folosit ca reședință regală de vară. Construită în stil german, clădirea este simetric dispusă în raport cu axa Catedralei, având în centru paraclisul, cu turnul-clopotniță. Paraclisul (ridicat cu un an înainte de palatul regal) adăpostește moaștele Sfintei Mucenițe Filofteia.

Mănăstirea, refăcută la inițiativa lui Crol I, a fost resfințită la 12 octombrie 1886.

Din punct de vedere arhitectural, biserica Mănăstirii Curtea de Argeș este construită din piatră fățuită și profilată, în plan triconc, inspirat din planimetria bisericii mănăstirii Vodița, aspect reluat ulterior și în alte construcții bisericești de la noi, precum Mitropolia din București, biserica fostei mănăstiri Cotroceni, ori Mănăstirea Tismana.

Biserica este caracterizată dintr-un pronaos supralărgit, contopit organic cu construcția propriu-zisă, ai cărui 12 stâlpi interiori – simbolizându-i pe cei 12 apostoli – susțin o turlă pe mijloc și două turnulețe laterale care încununează colțurile vestice ale pronaosului. Pronaosul este evidențiat în acest fel deoarece îndeplinește și funcția de necropolă.

Restul bisericii (naosul și altarul) – cu abside care îi împlinesc forma de cruce – susțin de asemenea o turlă înaltă, a cărei îmbinare cu restul ansamblului se face prin bolți, rezultând un tot arhitectonic de o zveltețe inegalabilă.

În fața intrării se află un agheasmatar deschis, a cărui cupolă cu arcuri dantelate se sprijină de patru coloane, lucrate în marmură de felurite tonuri și împodobite cu desene. Văzut dinspre apus, agheasmatarul cu învelitoarea sa de plumb și crucea aurită se proiectează pe cele 12 trepte care urcă spre intrarea în sfântul lăcaș și pe rama care o îmbracă, asemeni unui portal aplicat.

În cadrul lucrărilor de restaurare din perioada lui Carol I, motivele utilizate și modul de cizelare au urmărit să redea, cât mai apropiat de original, vechea decorație a construcției lui Neagoe Basarab, decorație în care elementele aduse din străinătate fuseseră armonizate de arta meșterilor locali, într-un stil propriu.

Pereții exteriori sunt împărțiți în două zone suprapuse demarcate printr-un brâu, împletit în suvițe. Fațadele sunt decorate în relief plat cu motive caucaziene și islamice. În partea de jos se află o suită de panouri dreptunghiulare, în care sunt fixate ferestrele, acestea fiind înrămate în chenare cu ornamentații dintre cele mai felurite care, ca și cele ale portalului de la intrare, amintesc întretăierea geometrică de la Mănăstirea Dealu.

În registrul de sus, de asemenea, se află o suită de panouri semicirculare, în centrul cărora sunt fixate plăci decorative și discuri în rozetă, iar ca niște paftale domnești, la întretăierea arcurilor, se află alte discuri mai mici, deopotrivă de fin realizate. Pe ele sunt așezați porumbei, care parcă stau gata de zbor, fiecare dintre aceștia purtând în cioc un clopoțel, care suna la adierea vântului.

În exterior, în partea de sus, depășind bordurile scurte ale acoperișului așezate pe mai multe rânduri paralele de cizeluri, construcția bisericii crește într-o suită de volume și suprafețe, pe care se înalță cele patru turle, extrem de bogate ornamental, care adună în jurul ferestrelor, asemenea unor dantele în relief, aceleași modele prin care se arată o seamă de elemente de artă arabă și georgiană. Acoperișul turlelor, bogat împodobit, pare ieșit din mâna unor aurari, iar lanțurile care susțin crucile sunt aidoma unor mari bijuterii lucind în soare.

Vechiul iconostas al bisericii și câteva icoane de pe timpul lui Șerban Cantacuzino (a doua jumătate a sec. XVII), se află în Colecția de obiecte de artă bisericească din cadrul Mănăstirii Curtea de Argeș și tot aici poate fi văzută o evanghelie scrisă cu litere de aur de către Regina Elisabeta.

În cadrul Mănăstirii Curtea de Argeș a funcționat, cu mici întreruperi, timp de peste 100 de ani, Seminarul teologic „Neagoe Vodă”, continuat apoi de Seminarul Teologic Special pentru Transilvania până în anul 1977.

Așa cum aminteam, biserica Mănăstirii Curtea de Argeș, pe lângă rolul său de reședință episcopală, a fost, în același timp, și necropolă domnească, iar ulterior necropolă regală. În pronaosul bisericii se află mormintele ctitorilor principali: Neagoe Basarab (decedat la 1521), piatra de mormânt a monahiei Platonida – Doamna Despina (1554), soția lui Neagoe Basarab, piatra de mormânt a Doamnei Stana (Sofronia) (1531), fiica lui Neagoe Basarab și soția lui Ștefăniță Vodă al Moldovei.

Tot aici se află și piatra de mormânt a voievodului Radu de la Afumați (1529), soțul Doamnei Ruxanda, fiica lui Neagoe Basarab.

Tot în pronaos se află mormintele regilor României: regele Carol I (1914) și regina Elisabeta (1916) – care se retrăsese după moartea lui Carol I chiar la Mănăstirea Curtea de Argeș, regele Ferdinand (1927) și regina Maria (1938) (trupul său fiind înmormântat aici, iar inima i-a fost depusă în capela „Stella Maris” de la Castelul său din Balcic. A trebuit, însă, să fie luată de la Balcic, odată cu cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, în 1940 și depusă în firida unei stânci de lângă Castelul Bran. În 2015, la inițiativa Regelui Mihai, Casa Regală și Ministerul Culturii au hotărât de comun acord ca locul inimii Reginei Maria să fie Salonul de Aur din Castelul Pelișor.)

Separat, într-o criptă special amenajată în paraclisul mănăstirii, se găsește sicriul cu rămășițele pământești ale Regelui Carol al II-lea (1930-1940), aduse în 2003 de la Lisabona, Portugalia, unde acesta a fost înhumat în 1953.

În august 2016, Regina Ana a României a trecut în eternitate, fiind însă înmormântată, la 13 august, într-o criptă din Noua Necroplă Regală, aflată în vecinătate, întrucât cea existentă în vechea biserică de la Curtea de Argeș, nu mai are alte spații pentru morminte.

Alături, se odihnește pentru eternitate Regele Mihai I, care a fost înmormântat în noua catedrală arhiepiscopală și regală din Curtea de Argeș, pe 16 decembrie 2017.

Noua biserică ale cărei hramuri sunt Sf. Filofteia și Sf. Arhangheli Mihail și Gavril va fi, practic, biserica de întâmpinare, primul monument care va fi văzut de vizitatori, fiind amplasată în fața celei ctitorite de Neagoe Basarab.

 

Sursa: RADOR 

 

Tags

Alte Noutati

LIVE: Bună dimineața, România!
Meteo Chișinău
3,29
Cer senin
Umiditate:85 %
Vint:2,57 m/s
Tue
8
Wed
9
Thu
10
Fri
11
Sat
11

Curs oficial BNM 25 Octombrie 2021

MDL RATĂ TREND
EUR 20.3353 0.0200
USD 17.4725 0.0202
RON 4.1113 0.0049
UAH 0.6648 0.0008
RUB 0.2490 0.0036
Arhivă Radio Chișinău