După Cina cea de Taină, Iisus se duce în Grădina Ghetsimani, la poalele Muntelui Măslinilor, își lasă discipolii la intrare, luânud-i cu el numai pe Petru, Iacob și Ioan. Îi mărturisește lui Dumnezeu teama sa și încrederea în El, iar conform Evangheliei după Luca, un înger ar fi apărut pentru a-l întări.

La ieșirea din Grădina Ghetsimani, este înconjurat de soldați, Iuda îi dă sărutul trădării, iar Iisus este arestat, dus în fața lui Caiafa, care îl predă gărzilor.

Este momentul în care Iisus Hristos este lovit, batjocorit și încoronat cu spini, apoi urmează Drumul Crucii și Răstignirea Sa, în Vinerea Mare. De aceea în această zi, numită și Vinerea Neagră – zi de post negru – în toate bisericile se scoate Epitaful, pânză pictată cu chipul Mântuitorului, care simbolizează trupul Său neînsuflețit, se pune pe o masă în mijlocul bisericii, iar credincioșii trec pe sub el, gest care simbolizează faptul că moartea este numai o trecere, iar seara credincioșii împreună cu preoții care duc Epitaful, cântă „Prohodul” – simobolizând ultimul drum pământesc al Lui Iisus.

Urmează Învierea, la două zile după Răstignire, explicată în sensul că Dumnezeirea lui Hristos, care era unită cu trupul Său cel mort, așezat în mormânt, a dat poruncă sufletului să se întoarcă în trupul Său, să-l învieze, și apoi să iasă din mormânt, înviat, fără să deschidă mormântul și fără ca vreunul dintre soldații care păzeau mormântul cu mare atenție să bage de seamă.

Însă Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos rămâne o taină, fiind mai presus de ceea ce putem noi înțelege cu puterile firii și mai presus de ceea ce putem percepe pe deplin.

Tocmai de aceea fiecare Evanghelist prezintă Învierea Domnului Hristos ca realitate, nu o explică și nu face aprecieri asupra Învierii, ci fiecare prezintă Învierea ca ceva care s-a întâmplat pur și simplu.

Duminica Învierii, așa cum este marcată în zilele noastre, este expresia firească a evoluției misterului pascal trăit în vechea Biserică creștină, păstrat și desăvârșit, de-a lungul veacurilor, de Biserica Ortodoxă. Cu alte cuvinte Sărbătoarea Paștilor constituie misterul central și dominant al cultului ortodox, care își aruncă razele peste întregul an liturgic.

La creștini, numele de „Paști“ sau „Paște” provine din ebraicul „Pesah“, care înseamnă trecere, și desemnează sărbătoarea Învierii Domnului. Însuși Iisus Hristos a folosit acest cuvânt atunci când le-a vorbit Apostolilor despre apropierea sărbătorii Paștilor: „Știți că peste două zile vor fi Paștile și Fiul Omului va fi dat să fie răstignit“. De asemenea Apostolii L-au întrebat pe Mântuitor unde să pregătească Paștile, folosind, deci, același cuvânt: „Unde voiești să-Ți pregătim să mănânci Paștile?“. O altă explicație poate fi că termenul ebraic „Paști“ a trecut în vocabularul creștin și datorită faptului că momentele marcate în cadrul sărbătorii noastre (Patimile, Moartea și Învierea Domnului) au coincis cu Paștile evreilor din acel an.

Prin Învierea Domnului se crede că timp de o săptămână porțile Raiului se deschid pentru sufletele reținute în prinsoarea Iadului, iar Răstignirea, Moartea și Învierea reprezintă legătura eternă dintre moarte și viață similară renașterii naturii în fiecare primăvară.

Lumina Sfântă este un miracol al Ortodoxiei care se întâmplă în fiecare an de Paștele Ortodox la Ierusalim, în timpul Vecerniei Mari din Sâmbăta Mare, între orele 12:30-14:30. Lumina Sfântă apare deasupra Sfântului Mormânt ca un foc care se pogoară din cer, manifestându-se diferit în fiecare an și care în primele câteva minute nu arde.

Chemarea de la miezul nopții, „Veniți și luați lumină”, marchează momentul sacru al celei mai importante sărbători creștine, iar Lumina Sfântă, oferită la slujba de Înviere, este adusă de o delegație Patriarhală chiar de la Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim.

Despre semnificația ouălor de Paște și arta încondeierii acestora a vorbit într-o conferință la postul public de radio, în anul 1932, istoricul de artă Alexandru Tzigara – Samurcaș:

„Sărbătoarea Învierii e însoțită, după o foarte veche tradiție, de apariția ouălor roșii și a celor încondeiate. Riturile privind oul, ca simbol al creației lumii, le vom găsi dealungul istoriei; la perși, la popoarele nordice, ca și la cele de origine slavă. Egiptenii le asociau la serbările primăverii. După retragerea Nilului, ei ofereau ouă în semn de sacrificiu zeilor lor. Același rit îl practicau și Romanii. Creștinii au păstrat acest simbol în cultul lor dar l-au legat și de taina Patimilor … În Bucovina și Basarabia se povestește că în timpul agoniei Mântuitorului răstignit, Maria și Maria Magdalena merseră să înduplece pe mai marii cetății ca să înceteze cu groaznicele torturi. Maria, între timp lăsase un coș cu ouă la picioarele lui Iisus. Sângele care curgea din trupul lui, a înroșit toate ouăle din coș. De atunci Maria și apostolii au luat obiceiul să împartă ouă roșii la fiecare sărbătoare a Învierii.”

Sursa: Rador