Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, la Silișteni, comuna Fălciu (azi comuna Dimitrie Cantemir), județul Vaslui, fiind fiul lui Constantin Cantemir Silișteanul, domn al Moldovei (1685-1693) și al Anei, născută Bantaș, nepoata lui Duca Vodă.

Cu toate că era analfabet, Constantin Cantemir a oferit fiilor săi o educație aleasă, astfel că, din fragedă tinerețe, Dimitrie studiază cu „dascăli de casă” elemente de religie creștin – ortodoxă, dar și limbile și literatura slavă, greacă și latină, de educația sa ocupându-se, în principal, Ieremia Cacavela Cretanu, un preaînvățat ieromonah al vremii, călugăr și cărturar cretan, care a trăit în țările române.

În anul 1686, la doar 13 ani, Dimitrie Cantemir asistă la invazia poloneză în Moldova, iar în anul 1688 a fost nevoit să plece la Constantinopol, unde a stat 12 ani, ca zălog al tatălui său pe lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei. Aici Dimitrie și-a dedicat timpul învățării limbilor orientale: turca, araba și persana, însă studiază și literatura antică, gramatica greacă și latină, muzica, filosofia, religia musulmană și își aprofundează cunoștințele de teologie ortodoxă, cu profesori celebri, de formație culturală europeană și bizantină.

După moartea tatălui său, în perioada martie – aprilie 1693, a fost domn al Moldovei, însă Înalta Poartă nu l-a confirmat, astfel încât s-a întors la Constantinopol pentru a-și continua studiile la Academia Patriarhiei Ecumenice.

Din anul 1695 a fost capuchehaie, adică reprezentant la Constantinopol al fratelui său Antioh.

În anul 1699, anul păcii de la Karlowitz, se căsătorește cu fiica lui Șerban Cantacuzino, Casandra, care i-a dăruit pe Matei, Smaranda, Constantin, Șerban, Maria și Antioh (viitorul poet, scriitor și diplomat rus Antioh Cantemir (1709 – 1744).

După pacea de la Karlowitz, Imperiul Otoman pierde din teritorii în favoarea Austriei și Rusiei, fiind într-un declin economic și militar, pe fondul unei corupții accentuate, iar Dimitrie Cantemir, care acumulase o experiență politică considerabilă, primește propunerea de a fi candidat la tronul Moldovei, la inițiativa hanului tătarilor Devlet Ghirai.

La 25 noiembrie 1710, este făcută numirea, în cadrul unui Divan special convocat, prin îmbrăcarea în caftan și înmînarea firmanului, iar la finalul anului, Cantemir era înscăunat, la Iași.

La scurtă vreme, la 2 aprilie 1711, Cantemir încheie, în Rusia, un tratat secret de alianță cu Petru cel Mare, în speranța eliberării țării de sub dominația otomană și cu condiția apărării granițelor de către armata Moldovei.

Se alătură apoi lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc, iar după victoria turcilor în bătălia de la Stănilești – ținutul Fălciu pe Prut, Cantemir fuge în Rusia, unde a rămas cu familia sa.

La 1 august 1711 a primit un domeniu feudal și a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei. Cantemir a contribuit la cartografierea Rusiei, a scris „Hronicul a vechimei romano-moldo-vlahilor”, susținând latinitatea limbii și a poporului format pe teritoriul vechii Dacii, inclusiv faptul că româna are patru dialecte – o lucrare de referință pentru corifeii Școlii Ardelene.

Însă drumurile lungi și neprietenoase din Rusia au slăbit sănătatea Casandrei, soția principelui, care după pierderea a doi nou-născuți, Petru și Ion, înmormântați la Harkov, se îmbolnăvește și din cauza unui tratament neadecvat aplicat de un farmacist incompetent, și decedează în floarea vârstei, la numai 30 de ani, în anul 1713.

La 11 iunie 1714, fostul domnitor român devenea membru de onoare al Academiei de la Berlin, for la cererea căruia avea să redacteze lucrarea monografică în care tratează geografia, istoria, religia și limba poporului român.

La 14 ianuarie 1720, Cantemir se recăsătorește cu Anastasia Trubețkoi, fiica generalului Ivan Iurevici Trubețkoi, de numai 18 ani. Uniunea celor doi are loc în prezența țarului și a familiei imperiale, iar la solicitarea expresă a nașului Petru I, a fost nevoit să-și radă barba și să îmbrace după moda apuseană, cu perucă pudrată și haine scurte. Din a doua căsătorie, Cantemir a avut o fiică, Anastasia.

Însă în anul 1723, Cantemir, cu întreaga lui familie, se îndreaptă spre Moscova în plină iarnă, dar în condițiile în care era bolnav de diabet, nu va supraviețui acestui efort decît pînă pe data de 21 august, când moare la doar 50 de ani.

Dimitrie Cantemir a fost înmormântat, alături de soția lui Casandra și fiica Smaranda, la Moscova, lângă mănăstirea greacă Sf. Neculai, unde a zidit o biserică cu hramul  Sf. Împărați Constantin și Elena, în acealși loc în care aveau să fie îngropați și Maria și Antioh vodă, fratele lui Dimitrie. Osemintele domnitorului aveau să fie aduse în țară și reînhumate la Iași, în iunie 1935.

Revenind la momentul 11 iunie 1714, Dimitrie Cantemir începe să scrie, la solicitarea Academiei de la Berlin, „Descriptio Moldaviae”, în condițiile în care fostul domnitor fusese exilat în Rusia.

„Descriptio Moldaviae”, sau „Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae”, adică „Descrierea stării de odinioară și de astăzi a Moldovei”, este un document ce tratează istoria românilor și a fost gândită pentru a avea trei părți, una geografică, una politică și o alta care să acopere starea bisericească și literară a Moldovei.

Prima parte este dedicată descrierii geografice a Moldovei, a munților, a apelor și a câmpiilor, aici fiind inserată și prima hartă cunoscută a Moldovei, realizată de autor. De asemenea, acest capitol prezintă flora și fauna, târgurile și capitalele țării de-a lungul timpului.

A doua parte a cărții se referă la organizarea politică și administrativă a țării, conținând detalii despre forma de stat, înscăunarea sau schimbarea domnilor, dar și aspecte legate de obiceurile privind nașterea, logodna, nunta sau înmormântarea.

În fine, ultima parte a lucrării cuprinde referiri la cuvintele și graiul moldovenesc, despre calități sau defecte caracteristice acestui neam. De asemenea, Cantemir face aici o descriere aprofundată a religiei molodvenilor, autenticitatea ordodoxiei de aici fiind susținută cu admirație de autor: ”Occidentul, și nu Orientul s-a îndepărtat de la adevărata credință, iar în Moldova nu s-a văzut niciodată vreun eretic sau vreo erezie“.

Primul manuscris al lucrării avea să fie definitivat la 2 martie 1716, și putea fi expediat la Berlin, însă din diferite motive, încă neelucidate, Cantemir nu a timis manuscrisul, cu toate insistențele celor din Academia berlineză. Problemele survenite în cadrul Academiei după decesul președintelui Leibniz, este posibil să-l fi determinat pe Cantemir să nu mai manifeste încredere în această instituție sau este posibil să fi dorit publicarea ei înainte, după care să o expedieze.

După moartea autorului, în anul 1723, manuscrisul a rămas în posesia fiului mai mic, Antioh, care fiind numit ambasador al Rusiei la Londra, a luat cu el manuscrisul cu intenția de a-l publica în Occident. De aici traseul manuscrisului a fost realmente un labirint.

În anul 1744, după moartea la Paris a lui Antioh Cantemir, care fusese ambasador în Franța, manuscrisul latin al „Descrierii” avea să fie vîndut la o licitație contelui Thomson, ginerele marelui medic Boerhaave. La rândul său acesta moare, iar soția sa cedează manuscrisul unui văr, Abraham Raas Boerhaave, profesor la Petersburg. Acesta îl dăruiește, la rându-i, unui medic imperial, von Kruse, pentru ca în final să ajungă la consilierul imperial G. F. Müller din Petersburg. Acesta apreciază valoarea deosebită a acestui manuscris și îl încredințează unui specialist geograf, Anton Friedrich Büsching, care îl traduce în limba germană cu ajutorul lui Johann Ludwig Redslob din Berlin și o publică, la 53 de ani distanță de la definitivarea lucrării (1769 – 1770).

A urmat, în anul 1789, publicarea lucrării în limba rusă, și în greacă, în anul 1819, iar în anul 1825, pe 19 august, este publicată, la Mănăstirea Neamț, traducerea românească, sub titlul „Scrisoarea Moldovei“.

A doua ediție a lucrării apare la Iași în anul 1851, după traducerea lui Vasile Vîrlav, sub îngrijirea lui Costache Negruzzi, la Tipografia francezo-română, iar ediția a treia apare tot la Iași, în 28 noiembrie 1865, la Imprimeria A. Berman, fiind îngrijită de antiunionistul Teodor Boldur-Lățescu, redactorul ziarului Moldova din Iași.

În anul 1869, Episcopul Melchisedec Ștefănescu comunică Societății Academice Române faptul că în biblioteca Academiei de teologie din Moscova se află manuscrisul latinesc al „Descrierii Moldovei”, iar guvernul rus împrumută manuscrisele lui Dimitrie Cantemir, în anul 1870.

La 200 de ani de la moartea lui D. Cantemir, George Pascu redactează a doua traducere din latină a lucrării pe care o publică la București în anul 1923, iar a treia traducere din latină, independentă de celelalte, o realizează acad. Gh. Adamescu și o publică în „Cartea românească”, în anul 1942.

Au urmat și alte ediții ale lui Petre Pandrea, cu o prefață de C. I. Gulian – în 1956, Constantin Măciucă (1961-1965-1967), iar la 300 de ani de la nașterea lui Cantemir, Academia Română a luat inițiativa să editeze o lucrare bilingvă cu un comentariu istoric și un studiu cartografic, care apare în anul 1973.

„Descriptio Moldaviae” nu a fost însă singura lucrare importantă a lui Cantemir. Amintim aici „Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea”, scrisă în română și tipărită la Iași în anul 1698, considerată prima lucrare filosofică românească, apoi lucrarea filosofică „Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago 1700”, „Istoria ieroglifică”, scrisă la Constantinopol în română (1703 – 1705), considerată prima încercare de roman politico-social, „Istoria Creșterii și Descreșterii Curții Otomane”, redactată în latină între 1714 și 1716 sau „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, scrisă mai întâi în latină, dar tradusă apoi de autor în română (1719 – 1722).

Sursa: Rador