Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost preocupați să găsească cel mai bun mijloc de a nota informații și de a le transmite mai departe, generațiilor viitoare. De-a lungul a cinci milenii, omul a căutat și a dezvoltat diverse forme pentru transmiterea informațiilor pe suport scris, pronind de la tăblițele de argilă din Mesopotamia la e-reader-urile și tabletele performante, pe care civilizația ni le-a adus spre folosință.

/ AFP PHOTO / KAZUHIRO NOGI

Cea mai veche scriere cunoscută este, așadar, cea cuneiformă, pe tăblițe de piatră, apărută în Mesopotamia, în zona dintre Tigru și Eufrat, în antichitate. Descoperirile făcute de arheologi în apropierea orașului mesopotamian Uruk atestă faptul că cele mai vechi suporturi de scriere erau folosite pentru ținerea unor evidențe ale orașului.

Au mai fost descoperite, la Nippur, în regiunea Sumerului, tăblițe provenind din mileniul al III-lea î.Hr., dar și 22.000 de tăblițe datând din secolul al VII-lea î.Hr., descoperite la Ninive, aparținând bibliotecii și arhivelor regilor Asiriei. Se pare că templele din Babilon și Ninive aveau deja ateliere cu copiști.

Metoda scrierii în antichitate se rezuma la trasarea de caractere în tăblițele de argilă cât încă erau umede, cu un instrument triunghiular, apoi acestea erau introduse în cuptor până se întăreau, iar inscripțiile rămâneau clare.

După tăblițele de argilă, au urmat țesăturile, chinezii obișnuind să scrie cu pensule pe bucăți de mătase.

În secolul al IV-lea Î.Hr., în Egipt apare o nouă invenție – papirusul, în fapt o plantă acvatică care se găsea mai ales în Delta Nilului, din tulpina căreia se prelucra un material sub formă de foiță pe care se scria -, apoi pergamentul din piele de animale – oaie, vită, capră sau măgar -, materiale mult mai pretabile inscripționării și răspândirii informațiilor. Pergamentul, denumire provenită de la orașul Pergamon din Asia Mică, a apărut în secolul al II-lea î.H., la cererea regelui Eumenes al II-lea care voia să nu mai depindă de importurile de papirus din Egipt și avea marele avantaj că era mai rezistent decât papirusul și permitea ștergerea și refolosirea lui.

Interesant este faptul că cele mai scumpe pergamente erau considerate cele obținute din piele de animal nenăscut, numite ”vellum”, de aici provenind și denumirea de astăzi pentru foaia velină.

Apoi, apariția în Evul Mediu, a codexului – legarea foilor de papirus, asemănătoare cărților de astăzi -, permitea scrierea atât pe față, cât și pe verso, iar legendele arată că însuși împăratul roman Iulius Cezar a inventat primul codex. Formatul era mai simplu de ținut în mâini decât pergamentul și este primul tip de scriere care se spune că a dus la dezvoltarea lecturii.

În secolul al XIII-lea, au apărut cărțile din hârtie, foarte apropiate ca format de cele de astăzi, fiind un pas esențial spre noțiunea de răspândire modernă a datelor despre civilizații.

Johann Gutenberg

Din informațiile obținute de istorici, se pare că hârtia, sub o formă arhaică, fusese deja produsă de chinezi încă din primul secol al erei noastre, însă secretul fabricării ei a fost atât de bine păstrat încât pe continentul nostru a fost descoperită abia după mai bine de o mie de ani, în jurul anului 1100 !

Ulterior a apărut xilogravura – folosită, se pare, încă din secolul al IX-lea în China -, un procedeu de tipărire cu ajutorul unor blocuri de lemn gravate cu litere, dar sculptarea acestora în lemn reprezenta o muncă extrem de dificilă și de durată. Totuși, chiar și în aceste condiții, tehnica a permis tipărirea multor copii ale cărților importante.

În anul 1398 se naște, în orașul german Mainz, Johannes Gensfleisch zur Laden, fiind fiul unui negustor pe nume Friele Gensfleisch zur Laden, care a adoptat numele de familie „zum Gutenberg” după numele cartierului în care se mutase familia sa. Familia sa se trăgea din patricieni bogați, iar părinții săi erau aurari și băteau monedă.

Gutenberg, devenit metalurgist, bijutier și tipograf, s-a arătat fascinat de tehnologia tipăririi, în condițiile în care, în acei ani, în China existau deja câteva biblioteci care dețineau zeci de mii de cărți tipărite.

Este puțin probabil ca Gutenberg să fi avut cunoștință, spre exemplu, de primul sistem de tipărire cu caractere mobile din lume, inventat de Bi Sheng. Și dacă adăugăm că atât coreenii și chinezii cunoșteau tipărirea cu litere mobile, însă sistemul nu era nici pe departe atât de larg utilizat, având în vedere complexitătea sistemului de scriere folosit, cercetările și invențiile lui Gutenberg capătă parcă mai multă importanță.

Johannes Gutenberg

Așadar Gutenberg, a cărui existență a fost marcată de exilul pricinuit de confruntările civile din 1428 dintre familiile patriciene și breslele meșteșugărești, a fost nevoit să se refugieze la Strasbourg, unde s-a integrat în breasla meșterilor care prelucrau metale, iar după șase ani a revenit în orașul natal și și-a continuat cercetările cu privire la tipărirea textelor scrise, îndeletnicindu-se și cu confecționarea oglinzilor.

Gutenberg a încercat perfecționarea modalității de tipărire printr-o singură matriță compactă, la care posibilitățile de corectare a erorilor, de adaptare și refolosire a materialelor erau, practic, imposibile.

El descoperă o modalitate de a fabrica fiecare literă în parte și să alinieze aceste litere pe rânduri. Încearcă mai întâi să confecționeze litere din lemn, să le alinieze, însă calitatea tipăririi era execrabilă.

Și fiindcă Gutenberg nu deținea resursele necesare pentru a pune în practică invenția sa, a fost constrâns să se asocieze cu Johannes Fust, fratele primarului din Mainz, care i-a înmânat 800 de florini, cu care a reușit să-și ducă aproape până la capăt proiectul de tipărire a cărților.

Gutenberg a reușit să breveteze o metodă de confecționare a literelor din plumb – în fapt un aliaj de plumb, bismut și antimoniu, un material solid care permitea refolosirea și, mai ales, reașezarea în funcție de text -, a izbutit să adapteze cerneala de tipărire pentru litere metalice, pe bază de ulei și a creat un nou tip de presă tipografică.

Pentru primele experimente de tipărire, în 1445, Gutenberg a tipărit un fragment din Cartea sibilelor, o poezie germană din secolul al XIV-lea, însă forma literelor folosite era rudimentară. El a continuat cu fragmente din gramatica lui Aelius Donatius, pasaje dintr-o bulă papală împotriva otomanilor și formulare-tip pentru indulgențe.

După ce forma literelor capătă contur, iar tehnica tipografică se perfecționează, el alege Biblia, pentru care traducerea, multiplicarea și răspândirea erau, până atunci, activități laborioase și de durată, ele fiind copiate manual, ceea ce presupunea dimensiuni foarte mari și un preț pe măsură.

La 23 februarie 1455, prima Biblie a lui Gutenberg ieșea de la tipar, fiind cunoscută astăzi ca Biblia cu 42 de rânduri (pe două coloane). Această lucrare însumează 2.500.000 de semne tipografice, având un total de 1.282 de pagini, în două volume, iar pentru tipărirea ei au fost necesare 290 de caractere tipografice gotice diferite, reproduse exact după scrisul de mână, lucrarea fiind multiplicată în 180 de exemplare, din care 135 au fost tipărite pe hârtie, iar restul, pe vellum. Exemplarele sunt toate diferite în ceea ce privește modalitatea de tipărire, ilustrațiile și alte elemente decorative.

Imediat, Fust îi solicită rambursarea banilor, iar Gutenberg este nevoit să-i cedeze acestuia toate uneltele și jumătate din Bibliile tipărite. Descoperirea, precum și activitatea comercială ulterioară nu i-a adus practic niciun profit lui Gutenberg.

A apărut astfel, în Europa, o revoluție în tipărirea cărților, principalul avantaj perioada de realizare incomparabil mai scurtă față de orice procedeu cunoscut până la acel moment. Însă lucrarea lucrarea lui Gutenberg nu este numai un monument de artă tipografică, ci se remarcă prin așezarea în pagină deosebit de îngrijită, prin estetica elegantă a literelor și prin corectitudinea tipografică, toate foarte ușor de observat pe cele 46 de exemplare care au supraviețuit până în zilele noaste.

Toate tipăriturile apărute în această perioadă – aproximativ între anii 1445 – 1500 – , au primit numele de incunabile, fiind caracterizate de lipsa paginii de titlu, deschiderea direct cu un capitol introductiv numit „incipit” și încheierea cu un „explicit”, de literele de început de rând care erau executate manual, după tipărirea paginilor și de realizarea separată a coperților.

Treptat, s-au înființat imprimerii în multe țări din centrul și vestul Europei, cărțile s-au înmulțit, ducând la apariția și dezvoltarea instituțiilor de învățământ, a bibliotecilor, a academiilor. Au fost atestate documentar tipografii care au preluat tehnica lui Gutenberg la Köln, în anul 1466, Veneția – 1469, Paris – 1470, Milano – 1471, Londra – 1480.

Apariția tiparului nu a revoluționat însă lumea orientală la fel de repede cum s-a întâmplat în Occident.

Tiparul Gutenberg

Folosirea tiparului a fost chiar interzisă de autoritățile otomane, astfel că revoluția cărții tipărite s-a decalat, în Estul continentului, cu aproape un secol, cu excepția tiparului introdus de ieromonahul Macarie, care a studiat la Veneția și care, sprijinit de domnitorul Radu cel Mare, a tipărit la Târgoviște o carte liturgică în slavonă, cunoscută astăzi ca Liturghierul lui Macarie, apărută în anul 1508, făcând ca românii să fie printre pionierii artei tiparului în spațiul ortodox. Au urmat tipografiile din marile centre ale ortodoxiei, Belgrad – în 1548 și Moscova – 1558.

Urmează, cronologic, la noi, tipărirea, în anul 1510, a unui „Octoih” – cântările religioase din fiecare zi a săptămânii și un „Evangheliar”, în anul 1512, prima carte imprimată în limba română, dar cu alfabet chirilic – a fost Catehismul lutheran – de la Sibiu din anul 1544, care însă s-a pierdut, prima tipăritură care s-a păstrat este Evangheliarul slavo-român a lui Filip Moldoveanul, realizată la Sibiu, între 1551 și 1553, prima tipăritură română cu litere latine este culegerea de Cântece religioase calvine din anul 1560 a episcopului Pavel Tordasi, pentru ca activitatea tipografică să ia amploare prin activitatea Diaconului Coresi, originar din Târgoviște, editor a peste 30 de titluri – texte religioase, hagiografice – de preamărire a vieții sfinților, ori istorice, culminând cu prima carte în limba română – Tetraevangheliarul lui Coresi, apărut la 30 ianuarie 1561.

Cu toate că invențiile sale au dus la o astfel de dezvoltare a tipăriturilor, cu beneficii uriașe aduse omenirii, Gutenberg și-a continuat munca la micul atelier de tipărire, practic afacerea sa fiind un faliment perpetuu.

AFP PHOTO / DERRICK CEYRAC

Destinul a făcut ca, în anul 1462, în urma unor conflicte armate locale, orașul Mainz să fie ars și jefuit de trupele arhiepiscopului Adolph von Nassau, iar Gutenberg s-a văzut nevoit să se exileze în Eltville unde a înființat un nou atelier tipografic, iar trei ani mai târziu, meritele sale au fost parțial recunoscute de autorități, care prin arhiepiscopul von Nassau i-au dăruit inventatorului titlul de nobil de curte.

În anul 1468, la 3 februarie, la aproape 13 ani de la excepționala sa invenție, căreia îi datorăm o bună parte din progresul, educația și dezvoltarea culturii și civilizației noastre, Gutenberg avea să moară în mizerie și sărăcie lucie, iar locul în care trupul său neînsuflețit a fost înhumat a rămas necunoscut până astăzi … Paradoxul și destinul celui considerat de mulți istorici și specialiști ca fiind cel mai important inventator din istorie.

Sursa: Rador