Acest zeu păgân roman avea doua fețe. Cu una privea înainte și cu cealaltă în urmă. De aceea, la trecerea dintre ani, romanii se gândeau la ceea ce au făcut în anul trecut și ceea ce au în vedere pentru noul an, transmite Agerpres.

'Mai târziu, când a apărut creștinismul, creștinii nu serbau aceste praznice păgâne, ci pentru ei Hristos Domnul era Lumina vieții și Călăuza lor pe calea mântuirii. În secolul al IV-lea, când s-a stabilit ca sărbătoarea Nașterii Domnului să fie celebrată în data de 25 decembrie, pentru că de la 25 martie (de la Buna Vestire - n.n.) la 25 decembrie sunt 9 luni. Deci, de la zâmislirea Pruncului Iisus până la Nașterea Sa sunt 9 luni. Când s-a hotărât ca sărbătoarea Nașterii Domnului să fie ziua de 25 decembrie s-au numărat 8 zile și am ajuns la sărbătoarea Tăierii împrejur a Mântuitorului Iisus Hristos care coincide cu 1 ianuarie, prima zi a Anului Nou civil. (sursa: https://www.crestinortodox.ro - Preafericitul Părinte Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române).

Anul nou civil este creația repetată după fiecare perioadă de 365 sau 366 de zile. Teoretic, fiecare zi a anului-cerc putea să devină zi de început a anului. Data celei mai importante sărbători calendaristice nu era lăsată însă la voia întâmplării; aceasta se hotăra în funcție de sosirea echinocțiilor și a solstițiilor, de începutul sau sfârșitul ciclului vegetal sau de reproducție a unor animale domestice sau sălbatice, notează geograful și etnologul Ion Ghinoiu. (sursa: 'Sărbători și obiceiuri românești', Ion Ghinoiu, Ed. Elion, București, 2003)

În spațiul carpato-ponto-danubian se cunosc, până în prezent, trei începuturi de an: 1 ianuarie, 1 martie și 1 septembrie. Calendarul popular cuprindea însă și alte începuturi de an. Pentru a descoperi datele calendaristice vechi de celebrare a anului nou, se va elabora un important instrument de lucru, scenariul morții și renașterii timpului după 365 sau 366 de zile, la care se vor raporta apoi sărbătorile și obiceiurile calendaristice.

Modelul presupune, printre altele: existența unei perioade în care să se desfășoare ritualul complex de înnoire a timpului; sacrificiul ritual al unui animal, substitut al divinității care moare și renaște anual; pregătirea unor mâncăruri rituale; stingerea și aprinderea rituală a focurilor; practici și manifestări orgiastice; jocuri cu măști; sărbători nocturne și priveghiuri; credința întoarcerii morților printre cei vii; egalitatea supușilor cu stăpânii; strigatul peste sat; practici de fertilizare a ogoarelor, vitelor și oamenilor; prevestiri și pronosticuri, jocuri de încercarea norocului; credința deschiderii cerului la miezul nopții de An Nou; întocmirea calendarelor meteorologice; practici pentru alungarea spiritelor malefice și a morților la lăcașurile lor, potrivit sursei citate anterior.

'Marea divinitate se naște, crește, îmbătrânește și moare împreună cu timpul calendaristic pentru a renaște după 365 de zile, 366 în anii bisecți. Anul a fost imaginat ca un ciclu care avea un început și un sfârșit. La trecerea de la ciclul vechi (anul vechi) la ciclul nou (anul nou) se desfășura un spectaculos ritual care urmărea, în esență, un singur scop: renovarea simbolică a lumii. Tăierea 'săgeții' unidimensionale a timpului și obținerea unei figuri circulare numită an a devenit simbolul fundamental al stăpânirii timpului'. ('Sărbători și obiceiuri românești', 2003)

Instabilitatea timpului care moare și renaște la infinit se reflectă în caracterul ambiguu al tuturor sărbătorilor. Orice sărbătoare sezonieră era un moment negativ care marca trepte importante ale timpului, trecător pentru oameni, animale și plante, dar și un moment de voioasă fâgăduială a ordinii renăscute. În gândirea populară 'orice început, fie viață, an, treabă, drum, căsătorie, moarte, adică de trecere sau schimbare a unei stări în alta (...) reprezintă o perioadă de criză, în care lupta dintre forțele răului și binelui este inevitabilă' (Herseni, 1977, p. 261, în vol. 'Sărbători și obiceiuri românești').