A terminat cursurile gimnaziale la Fălticeni, apoi, între 1896-1899, a urmat cursurile liceale la Iași, avându-i ca profesori pe Aron Densușianu, J.B. Hétrat, Simion Mehedinți, M. Pompiliu. S-a înscris, în 1899, la Universitatea din Iași, pe care o va părăsi după câteva săptămâni, pentru a deveni student al secției de Limbi clasice de la Universitatea din București. Aici a audiat cursurile lui Titu Maiorescu și Nicolae Iorga, dar nu a devenit nici junimist, nici sămănătorist. Și-a luat licența, în 1903, cu o lucrare despre sintaxa latină.

În 1906 a plecat în Franța pentru a-și pregăti teza de doctorat la Sorbona, iar în 1909 a devenit doctor în litere. A fost profesor la Liceul "Petru și Pavel" din Ploiești (1904-1906) și profesor suplinitor la Iași (1911-1912).

A debutat în 1904 în suplimentul literar al ziarului "Adevărul", făcându-se apoi cunoscut prin foiletoanele publicate în "Epoca" (1904-1906) — adunate ulterior în volumul "Pași pe nisip" (I-II, 1906). Revenit în țară din Franța, a colaborat la diverse publicații ale vremii: "Convorbiri literare", "Viața românească", mai ales la "Convorbiri critice", "Falanga", "Flacăra", "Noua revistă română", "Rampa", "Viața literară". Toate aceste articole, foiletoane publicate în presă, vor apărea în "Critice" (I-X, 1909-1923).

În anii Primului Război Mondial a scris numeroase articole politice, apărute în Flacăra", "Lectura pentru toți", "Naționalul", "Românul", grupate apoi în volumele "Pagini de război" (1918) și "În cumpăna vremii" (1919). A editat magazinul ilustrat "Lectura pentru toți" (1918-1920) și revista care va impune o nouă direcție în literatura postbelică — "Sburătorul" (1919-1922; serie nouă, 1926-1927), patronând, până la sfârșitul vieții, și cenaclul cu același nume.

În foiletoanele apărute în "Sburătorul", criticul și-a sistematizat ideile, fixând o nouă doctrină, pe care a numit-o "modernism". Această nouă teorie este expusă în prima și cea mai controversată lucrare a sa de sinteză: "Istoria civilizației române moderne" (I-III, 1924-1925). O altă sinteză o constituie "Istoria literaturii române contemporane" (I-VI, 1926-1929), în care a formulat o nouă teorie — "Mutația valorilor estetice" (în volumul VI). Autorii și portretele critice din "Critice", precum și din "Istoria civilizației române moderne" și "Istoria literaturii române contemporane" sunt reluate și îmbogățite, sub latura morală, în "Memorii" (I-III, 1930-1937) și "Aqua Forte" (1941).

Ca istoric literar, a lăsat multe lucrări de valoare, pe lângă monografiile "Gr. Alexandrescu" (1910), "C. Negruzzi" (1913), "Gh. Asachi" (1921), cele mai importante fiind: "Titu Maiorescu" (I-II, 1940), "Petre Carp" (1941), "Titu Maiorescu și posteritatea lui critică" (1943), "Titu Maiorescu și contemporanii lui" (I-II, apărute postum, în 1943-1944), precum și "Antologia ideologiei junimiste" (1942). A mai scris și două romane despre Mihai Eminescu ("Mite", 1934; "Bălăuca", 1935), nuvele, scenete, fantezii, romane reluate sub diferite titluri ("Aripa morții", "Comedia dragostei", "Lulu", "Viață dublă"), teatru (drama în trei acte "De peste prag", 1906), traduceri din operele lui Homer, Tacit, Vergiliu.

''În formația critică a lui Lovinescu intră elemente de maiorescianism și impresionism, dar criticul va face efortul de a se detașa repede de părinții săi spirituali. 'Pași pe nisip' și primele volume din 'Critice' arată tendința de a depăși rigorile criticii normative (maioresciene) și de a structura impresionismul. Mai târziu va crea un concept (modernismul) suficient de larg pentru a primi și proza realistă a lui Rebreanu, și poezia ermetică a lui Ion Barbu. De la început, Lovinescu combate în spirit maiorescian dogmatismul sămănătorist, lirismul excesiv, paseismul literaturii despre țărani, confuzia dintre estetic și cultural frecventă în scrierile multor ideologi din epocă, dar nu oferă un sistem de lectură, o metodă coerentă. El este un impresionist sceptic, înțelegând prin impresionism o desfacere de rigorile dogmatismului și un mod mai decisiv de a ajunge la sufletul creației și, deci, la personalitatea scriitorului'' (''Dicționarul scriitorilor români'', Editura Fundației Culturale Române, București, 1998, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu).

Eugen Lovinescu a murit la 16 iulie 1943, la București. La 10 septembrie 1991 a devenit membru titular post-mortem al Academiei Române.

Sursa: agerpres.ro