Asemenea lui Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri a învățat mai întâi cu dascălul maramureșean Gherman Vida (1827-1828), apoi, din 1828, la pensionul lui Victor Cuenim (1828-1834). În 1834 obține rangul de comis. Pleacă apoi pentru studii la Paris, unde și-a luat, în octombrie 1835, bacalaureatul în litere, potrivit volumului "Dicționarul general al literaturii române" apărut sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, București, 2004). Se înscrie apoi, însă doar pentru un an (1836-1837), la Facultatea de Drept.

În perioada cât a efectuat studii la Paris l-a avut coleg pe Alexandru Ioan Cuza și s-a împrietenit cu tineri munteni între care Ion Ghica, se amintește în tabelul cronologic al volumului ''Proză'', Vasile Alecsandri (Editura Albatros, București, 1974).

Revenit în Moldova, participă la toate inițiativele tovarășilor săi de generație. A fost numit la conducerea Teatrului Național din Iași, împreună cu C. Negruzzi, M. Kogălniceanu și profesorul P.M. Câmpeanu (1840-1842), și a devenit colaborator la ''Dacia literară'' (1840) și la ''Propășirea'', din al cărei comitet de redacție a făcut parte (1844), redactor și proprietar al revistei ''România literară'' (1855). În 1841 a fost ridicat la rangul de spătar.

Vasile Alecsandri a participat la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova, a redactat unul dintre documentele programatice, ''Protestație în numele Moldovei, a Omenirei și a lui Dumnezeu'' și a colaborat la elaborarea programului politic ''Prințipiile noastre pentru reformarea patriei''. A petrecut apoi un an de exil în Franța (1848-1849), se amintește în ''Dicționarul scriitorilor români'' (Editura Fundației Culturale Române, București, 1995).

După revenirea în țară din exil, a fost numit la conducerea Arhivelor Statului din Iași (1850-1853). În 1854 călătorește la Londra, apoi la Paris, iar la revenirea în țară îi dezrobește pe țiganii de pe moșia de la Mircești.

S-a angajat, totodată, în lupta pentru realizarea Unirii Principatelor Române. În 1857 este ales deputat de Bacău în Divanul ad-hoc al Moldovei, precum și membru al Comitetului Central al Unirii de la Iași, iar în 1858 este ales membru în Adunarea Electivă a Moldovei. ''Pentru înfăptuirea Unirii, unul dintre visele sale din tinerețe, nu precupețește niciun efort, fie în țară, fie în capitala Franței, dovedind de fiecare dată excelente virtuți de diplomat. Face parte din grupul unionist, fiind cooptat în Comitetul central al Unirii. Scrie versuri înflăcărate (''Hora Unirei''), care se recită și se cântă cu însuflețire'', se arată în "Dicționarul general al literaturii române".

Vasile Alecsandri a fost ministru de Externe în guvernele de la Iași conduse de Vasile Sturdza (17 ianuarie - 6 martie 1859), de Ion Ghica (8 martie - 27 aprilie 1859) și Manolache Costache Epureanu (27 aprilie - 10 noiembrie 1859), apoi și în guvernul de la București condus de Ion Ghica (11 octombrie 1859 - 28 mai 1860), potrivit lucrării ''Istoria guvernelor României'' de Stelian Neagoe (Editura Machiavelli, București, 1995). În perioada februarie - iulie 1859 este trimis în misiune diplomatică pe lângă guvernele Franței, Angliei și Piemontului pentru a obține recunoașterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza în Principatele Române. În 1885 avea să fie numit ministru plenipotențiar în Franța.

Vasile Alecsandri a debutat ca prozator în 1840 cu ''Buchetiera de la Florența'', publicată în paginile 'Daciei literare'', iar ca dramaturg cu ''Farmazonul din Hârlău'', jucată pe scena teatrului ieșean la 18 noiembrie 1841.

Creația sa din perioada Revoluției de la 1848 are un pronunțat caracter militant. A scris piese de teatru, precum și poezii cu un puternic suflu mobilizator. În martie 1848 a apărut poezia sa ''Către români'', mai târziu cu titlul ''Deșteptarea României'', poezie care a circulat pe foi volante. O primă versiune a ''Horei Unirii'' datează chiar din 1848, aceasta fiind publicată în ''Foaie pentru minte, inimă și literatură''. În 1856, angajat în lupta pentru Unire, Vasile Alecsandri a scris (reluând ''Hora Ardealului'') ''Hora Unirii'', se arată în volumul ''Proză'', Vasile Alecsandri (Editura Albatros, București, 1974).

Între 1852-1853 îi apar, la Iași, două culegeri de poezii populare - "Poezii poporale. Balade (Cântece bătrânești) adunate și îndreptate", iar în 1853 - volumul de versuri "Doine și Lăcrimioare". Mai menționăm, între altele, ciclul ''Pasteluri'', publicat între 1868-1869 în ''Convorbiri literare'', precum și ciclul ''Ostașii noștri'' (tipărit în volum în 1878).

Dintre piesele pe care le-a scris amintim: ''Iorgu de la Sadagura'' (1844), ''Iașii în carnaval'' (1845), ''Chirița în Iași'' (1850) și ''Chirița în provincie'' (1852), ''Boieri și ciocoi'' (1874), ''Sânziana și Pepelea'' (1883), drama istorică ''Despot-Vodă'' (1879, distinsă, în 1881, cu Premiul ''Năsturel-Herescu'' al Academiei Române), ''Fântâna Blanduziei'' și ''Ovidiu'' (1884) ș.a.

S-a numărat printre membrii fondatori ai Societății Literare Române (1866), a fost membru fondator (2 iunie 1867) și membru de onoare (23 august 1871) al Societății Academice Române, președinte al Secțiunii Literare a Academiei Române (1879-1886), potrivit dicționarului "Membrii Academiei Române (1866-2003)" (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, București, 2003).

În 1878 a fost premiat de Societatea pentru Studiul limbilor romanice de la Montpellier pentru ''Cântecul gintei latine'', scris în toamna anului precedent.

Vasile Alecsandri a murit la 22 august 1890, la Mircești, județul Iași. În prezent, Teatrul Național din Iași îi poartă numele - Teatrul Național "Vasile Alecsandri".