Drumul Crucii, Via Crucis sau Via Dolorosa, o stradă a orașului vechi din Ierusalim, le amintește pelerinilor, dar și turiștilor care nu urmează traseul pelerinajului, de tradiția creștină a drumului străbătut de Iisus Hristos purtând Crucea, spre locul de răstignire. Drumul Crucii a rămas în conștiința colectivă ca o metaforă a unui traseu plin de obstacole și suferințe, spre Mântuire. Pelerinajul pornește de la Fortăreața Antonia, lângă Poarta Leilor, în cartierul musulman, și înaintează până la Biserica Sfântului Mormânt, aflată în cartierul creștin. Biserica Sfântului Mormânt, o construcție din secolul al XI-lea, înălțată de cruciați, adăpostește cele mai sfinte două locuri ale creștinismului: locul unde a fost răstignit Iisus, cunoscut sub numele de „Calvaria”, în latină, sau „Golgota”, în greacă, și mormântul gol al lui Iisus, unde a fost îngropat, și apoi a înviat. Traseul are 14 opriri (sau stații) legate de întâmplările trăite de Iisus pe acest parcurs (Casa lui Pilat, judecarea și condamnarea lui Iisus; Pretoriul – Punerea Crucii pe umerii lui Iisus; Prima cădere a lui Iisus sub povara Crucii; Întâlnirea Domnului cu Maica Sa; Simon Cireneanul îl ajută pe Iisus să care Crucea; Veronica îi șterge Fața lui Iisus; A doua cădere a lui Iisus; Întâlnirea lui Iisus cu femeile evlavioase; A treia cădere a lui Iisus; Golgota – dezbrăcarea lui Iisus de haine; Pironirea lui Iisus pe Cruce; Răstignirea – Moartea lui Iisus pe Cruce; Coborârea lui Iisus de pe Cruce – Piatra Ungerii; Punerea lui Iisus în mormânt și Învierea).

După cum dezvăluie hărți din secolul al XII-lea, Sfântul Mormânt de la Ierusalim a fost și este un bastion spiritual al creștinătății și cel mai important centru de pelerinaj, iar Calea Crucii este un exercițiu de devoțiune practicat de mulți credincioși în zilele de vineri, pe tot parcursul anului, dar mai ales în Vinerea Mare, în Săptămâna Patimilor. Traseul actual a fost stabilit în secolul al XVIII-lea, înlocuind diferite versiuni anterioare. Însă cei care au opinii diferite legate de evenimentele petrecute optează pentru rute alternative. De exemplu, anglicanii cred că Iisus ar fi fost dus spre nord, spre mormântul lui Iosif din Arimateea, iar dominicanii încep drumul de la Palatul lui Irod, lângă Poarta Jaffa. Primele relatări ale unui traseu corespunzând evenimentelor biblice datează din epoca bizantină, cu principala succesiune a opririlor aleasă de primii pelerini bizantini; în acele timpuri, o procesiune pornea în Joia Sfântă, sau Joia Mare, din partea de sus a Muntelui Măslinilor, se oprea la Grădina Ghetsimani, intra în orașul vechi prin Poarta Leilor și urma aproximativ traseul actual spre Biserica Sfântului Mormânt. În timpul Evului Mediu, romano-catolicii din Ierusalim, împărțiți în două facțiuni, susțineau ruta care purta pelerinii pe lângă bisericile fiecărei grupări, una argumentând că locul guvernatorului roman era pe Muntele Sionului, cealaltă, că era aproape de Fortăreața Antonia. În secolul al XIV-lea, Papa Clement al VI-lea a impus o anumită coerență a traseului, însărcinându-i pe călugării franciscani cu „îndrumarea, instruirea și îngrijirea pelerinilor latini, precum și cu tutela, întreținerea, apărarea și ritualurile altarelor catolice din Țara Sfântă”. Călugării franciscani, susținători ai meditației devoționale ca mijloc de a înțelege Patimile, au început, în secolul al XVI-lea, să urmărească evenimentele cronologic, pornind de la Casa lui Pilat și terminând cu răstignirea pe Golgota, drumul încheindu-se la Biserica Sfântului Mormânt. În cadrul bisericii propriu-zise se află ultimele patru (sau cinci) opriri de pe Via Dolorosa, reprezentând episoadele finale ale Patimilor.

Zona din jurul bazilicii păstrează locația și forma și câteva coloane originale ale Bisericii Învierii, cum este numită de ortodocși, zidită de Împărateasa Elena, în secolul al IV-lea. Biserica a devenit o destinație majoră de pelerinaj creștin, ca loc tradițional al Învierii lui Hristos, iar din secolul al IX-lea, construcția de biserici inspirate de planul ei s-a extins în Europa. Un exemplu este complexul medieval Santo Stefano din Bologna, Italia, o aglomerare de șapte biserici (din care au rămas patru), recreând capelele de pe traseul de la Ierusalim, altele sunt Heiliges Grab din Görlitz, Germania, construită la sfârșitul secolului al XV-lea, sau Mânăstirea Noul Ierusalim din orașul Istra, din regiunea Moscovei, construită de Patriarhul Nikon, la mijlocul secolului al XVII-lea. Grupul de capele Sacri Monti din Piemont și Lombardia, aflat în patrimoniul UNESCO, construit în secolele XVI – XVII, are o schemă similară.

Și reprezentările teatrale ale Drumului Crucii sunt încă populare în multe țări, ca mărturie a credinței. În fiecare vineri, o procesiune romano-catolică merge pe Via Dolorosa, pornind de la complexul monahal de la prima oprire; procesiunea este organizată de franciscanii acestei mânăstiri. Reconstituiri, de asemenea, au loc în mod regulat pe traseu, variind de la producții de amatori, cu soldați purtând coifuri și scuturi roșii de plastic, la drame mai profesioniste, cu costume istorice și recuzită. Reprezentațiile dramatice non-muzicale ale Patimilor erau jucate, pe scară largă, în țările în mod tradițional catolice, de multe ori în biserici, ca drame liturgice. Patimile figurează și în scenele misterelor englezești, Chester Mystery Plays, datând din secolul XV. În Săptâmâna Mare, procesiunile publice din Spania readuc un impresionant tablou al supliciului. Crucificarea e reprodusă în ritualuri uneori sângeroase, ca semn al devoțiunii extreme, în unele țări latino-americane.

Fiecare episod de pe Via Dolorosa a fost reprezentat în artă de nenumărate ori și a dezvoltat o tradiție iconografică proprie. Scene din viața lui Iisus au împodobit zidurile bisericilor cu fresce, au înfrumusețat piesele de altar, sau manuscrisele ilustrate, arta ortodoxă concentrându-se pe latura spirituală, cu figuri ascetice, în timp ce pictura, gravura, sculptura din spațiul occidental au preferat o reprezentare fidelă a trupului omenesc. Fresce purtând semnătura lui Teofan Cretanul supraviețuiesc în mânăstirile grecești de la Muntele Athos, mai ales Stavronikita și Lavra, sau Meteora. Viziuni artistice impresionante ale temelor Patimilor regăsim, de exemplu, la Albrecht Durer, Diego Velazquez, Michelangelo Buonarroti, Tițian, Rembrandt. Descrieri ale agoniei în Grădina Ghetsimani au lăsat în arta universală maestrul renascentist Giovanni Bellini, pictorul baroc Caravaggio sau artistul romantic englez William Blake. Amintite merită a fi și lucrarea „Maestà” a lui Duccio di Buoninsegna, „Flagelarea lui Hristos” de Piero della Francesca, sau „Flagelarea Domnului nostru Iisus Hristos” de William-Adolphe Bouguereau, un pictor francez academic. Primele descrieri cu scena intitulată Ecce Homo (exclamație atribuită lui Pilat din Pont) apar în artă în secolele al IX-lea și al X-lea, în cultura siriano-bizantină, descrierile occidentale din Evul Mediu ale scenei axându-se, de obicei, pe încoronarea cu spini și batjocorirea lui Iisus. Imaginea independentă s-a dezvoltat, se crede, în Burgundia, devenind extrem de populară mai ales în Europa nordică. Un exemplu timpuriu al unui tip de imagine care îl arată pe Iisus purtând Crucea este un mic panou al pictorului Barna di Siena, din prima jumătate a secolului XIV, cu personaje mai dramatice și mai viguroase decât oricare altă pictură sieneză dinaintea sa. Și Hieronymus Bosch a pictat tema Ecce Homo, mai întâi în 1470, revenind la subiect peste 20 de ani. Ilustator de neegalat al păcatului și decăderii umane, Bosch propune o serie de interpretări ale purtării Crucii, aflate la Gent, Madrid și Viena, iar în opera tardivă „Purtarea Crucii” renunță la abordarea narativă caracteristică primelor sale compoziții religioase. Motivul figurii singuratice a unui Hristos suferind, care pare să privească direct către observator, permițându-i astfel să se identifice personal cu episoadele Patimilor, a apărut în Evul Mediu târziu. Subiectul a fost utilizat în mod repetat în gravuri ulterioare, pictura Renașterii și Barocului, precum și în sculptura barocă. Dintre versiunile moderne, una dintre cele mai cunoscute este cea a artistului polonez Adam Chmielowski. Se crede chiar că Papa Ioan Paul al II-lea păstra o copie a acestei picturi în apartamentul său de la Vatican (originalul aflându-se la Cracovia). În secolele XIX și XX, semnificația motivului Ecce Homo a fost extinsă la portretizarea suferinței și degradării ființei umane prin violență și război. Simbolismul Crucii, de asemenea, a fost folosit din creștinismul timpuriu, fiind preluat de mari maeștri precum Caravaggio, Rubens sau Tițian. În Evul Mediu târziu, o mare mulțime de figuri îl înconjoară pe Iisus purtând Crucea, afișând o varietate de sentimente, de la dispreț la durere. Această evoluție culminează în peisajul amplu al lui Pieter Bruegel cel Bătrân, în „Calvarul”. Mai târziu, la Rafael, de exemplu, în pictura numită „Lo Spasimo”, emoția este codensată în prim-plan. El Greco îl descrie pe Iisus avansând spre spectator, părând a transcende durerea fizică, în faimosul său tablou „Cristo abrazado a la cruz” (aflat acum la Muzeul Prado). Coborârea de pe Cruce și Lamentația sau Pietà formează oprirea a 13-a, din cele 14 ale Patimilor. Scena Pietà s-a dezvoltat în Germania în jurul anului 1300, ajungând în Italia în jurul anului 1400. Dintre numeroasele reprezentări plastice ale temei Pietà, în care Fecioara Maria își plânge Fiul mort, de neegalat sunt capodoperele geniului Renașterii, Michelangelo Buonarotti, prima aflată în Bazilica Sfântul Petru, la Vatican, a doua, cu o compoziție distinctă, propunând și un autoportret al artistului, aflându-se la Florența. (O copie a primei Pietà, realizată de sculptorul Toth István, a fost amplasată în 1906 în fața Bisericii Sfântul Spirit din Oradea, dar în 1961 a fost mutată în curtea bisericii). Odată cu Renașterea, tema ungerii trupului lui Hristos a devenit foarte populară, altarul lui Jacopo da Pontormo, de la Capela Capponi a bazilicii Santa Felicita, din Florența, fiind, probabil, lucrarea cea mai grăitoare. Subiectul a fost pictat, de asemenea, de mai multe ori, de Rubens și Rembrandt. O altă temă, așezarea lui Hristos în mormânt, este descrisă de una dintre capodoperele lui Fra Angelico, cel mai valoros reprezentant al pictorilor de inspirație sacră din Quattrocento, despre care Giorgio Vasari spunea că “a fost pictată de un sfânt sau un înger”.

Obiectele asociate cu Patimile lui Iisus, cum ar fi Crucea, Coroana de Spini sau Sulița Sfântă, arma cu care centurionul roman Longinus a străpuns coasta lui Iisus, au fost recuperate ca relicve, devenind obiecte de venerație pentru creștini și, totodată, subiect de controverse pentru specialiști, dar și în cadrul Bisericii, în ceea ce privește autenticitatea lor. Un fragment din Suliță se află în păstrare la Vatican, alte fragmente sunt la Ierusalim și Istanbul. Fragmente din lemnul Sfintei Cruci se află la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim și în multe biserici și mânăstiri creștine din lume, cum ar fi la Roma, Constantinopol, Athos, în Franța, Spania, inclusiv la Biserica Sfântul Vasile cel Mare din București. Se crede că bucata cea mai mare din lemnul Crucii este păstrată la Mânăstirea Xiropotamu, de la Sfântul Munte Athos. În 1992, această relicvă a fost adusă și în țara noastră. Totodată, în 2004, cu prilejul sărbătorii Sfintei Parascheva, a fost adus la Iași fragmentul de Cruce păstrat la Mânăstirea Panaghia Soumela, din Grecia. Pe 25 martie anul acesta, în Vinerea Mare a Paștelui catolic, în Bazilica Saint Denys din Argenteuil a fost expusă în mod excepțional publicului Cămașa lui Hristos, considerată una dintre cele trei relicve rămase de la Mântuitor, împreună cu Giulgiul din Torino (o pânză de in, păstrată la capela regală a catedralei Sfântul Ioan Botezătorul din Torino) și Mahrama de la Oviedo (păstrată în Camera Sfântă a Catedralei San Salvador, Oviedo, Spania). Năframa Veronicăi este, de asemenea, de multe ori numărată printre obiectele Patimilor (având amprenta chipului lui Isus în timpul purtării Crucii, pe Via Dolorosa) și se găsește la mânăstirea capucinilor din Manopello, Italia, deși analize recente susțin că ar fi vorba de vălul care a acoperit fața lui Iisus înainte de Înviere. În relicvarele multor lăcașe sfinte din lume (Madrid, Florența, Milano, Roma, Veneția, Paris, Köln, Cracovia și altele) se păstrează presupuse resturi din cuiele cu care Isus a fost țintuit pe Cruce. La Catedrala Notre Dame din Paris se păstrează o părticică din Crucea Sfântă, un piron al Patimilor și Coroana de Spini. Un relicvariu cu Sfântul Spin se află la British Museum, iar spini din Coroană se mai află la Praga, Koln, la Pisa, Napoli, Barcelona, Sevilla, Toulouse și alte lăcașe. Bazilica Sfântul Anton de Padova din Constanța a găzduit, în aprilie 2014, o relicvă unică în România: un spin din Coroana Mântuitorului. Relicva a aparținut monseniorului Vladimir Ghika, beatificat în 2013, ca martir pentru credință. Fericitul Vladimir Ghika primise fragmentul din Coroana de Spini de la cardinalul Verdier, arhiepiscopul Parisului, la acea vreme.

Între cele mai cunoscute creații muzicale având ca temă drama pamânteană a lui Isus se numără cele aparținând lui Johann Sebastian Bach, „Patimile după Ioan” și „Patimile după Matei”. Alte interpretări muzicale celebre ale Patimilor includ partea a II-a a oratoriului „Messiah”, al lui Georg Friedrich Handel, și „Hristos pe Muntele Măslinilor”, un oratoriu de Ludwig van Beethoven.

Cristina Zaharia

Sursa: Rador.ro