Astfel, referitor la negocierea acordului, Curtea constată că, din textul Hotărârii nr. 169 din 13 martie 2020, din răspunsul Ministerului Afacerilor Externe și Integrării Europene al Republicii Moldova prezentat la solicitarea Curții și din explicațiile reprezentanților Guvernului oferite în ședința publică, nu rezultă că Guvernul a desemnat și a împuternicit vreo delegație oficială pentru negocierea proiectului Acordului. De asemenea,  Curtea reține lipsa avizului Comisiei politică externă și integrare europeană a Parlamentului și a avizului Ministerului Justiției privind compatibilitatea proiectului Acordului cu prevederile Constituției Republicii Moldova și cu legislația națională. 

În ceea ce ține de semnarea acordului, Curtea observă că, potrivit articolului 8¹ alin. (1) teza a III-a din Legea privind tratatele internaționale, în cazul tratatelor care implică angajamente financiare, dacă textul negociat conține diferențe de fond (diferențe care țin de obiectul de reglementare, de subiectele, drepturile și obligațiile acestora) față de textele asupra cărora au fost inițiate negocierile, semnarea tratatului internațional este precedată de consultarea Comisiei politică externă și integrare europeană a Parlamentului. „Mai mult, deși avizul Comisiei politică externă și integrare europeană a Parlamentului este necesar atât pentru inițierea negocierii asupra tratatului internațional, cât și, în anumite circumstanțe, pentru aprobarea semnării acestuia, Guvernul, prin Hotărârea nr. 169 din 13 martie 2020, în lipsa acestor avize, a inițiat negocierile și a aprobat semnarea Acordului, nerespectând consecutivitatea procedurilor”, se arată în decizie.

De asemenea, Curtea s-a referit și la articolul 7.2 din acord, contestat, în special de autorii sesizărilor.

„Textul „datoria restantă și/sau dobânzile la datoria restantă pentru oricare din obligațiile Părții Moldovei” este neclar sub aspectul sumei totale a datoriei care trebuie restituită de către Partea Moldovei și al modului de formare a acesteia. În lipsa unei limitări exprese, Curtea conchide că prin acest Acord Partea Moldovei ar putea să fie obligată să ramburseze atât suma împrumutului acordat de către Partea Rusă, cât și datoriile și dobânzile la datoriile restante ale debitorilor moldoveni care au contractat credite, cu acordul Părții Moldovei, de la băncile rusești care au fost asigurate cu garanții de stat ale Federației Ruse sau asigurate de către Agenția rusă menționată mai sus. Mai mult, din textul Acordului nu este clar dacă această obligație este limitată în timp, pentru că Acordul nu distinge dacă ea se referă la datoriile născute până la încheierea Acordului sau la cele care vor apărea după încheierea acestuia. Referitor la faptul că Parlamentul, prin articolul 3 din Legea nr. 57 din 23 aprilie 2020, a încercat să limiteze acțiunea temporală a obligațiilor care rezultă din articolul 7 punctul 2, Curtea reține că din moment ce Acordul a fost negociat și semnat, articolul 3 din Lege nu produce efecte juridice pentru Acordul contestat dacă conținutul acestuia nu este acceptat de către Partea Rusă. De altfel, articolul 12 din Acord prevede că: „Părțile de comun acord pot introduce modificări în prezentul Acord, care se întocmesc în Protocoale separate, care sunt parte integrantă a acestuia.” În acest context, Curtea reține că prevederile acestui articol sunt de natură să impună obligații mai mari, nedeterminate, pentru Republica Moldova, în comparație cu obligația de bază de a rambursa suma și dobânda împrumutului”, constată Înalta Curte.

Hotărârea motivată integrală a Curții Constituționale referitor la sesizările privind creditul rusesc poate fi văzută AICI