Genocidul, conform Convenției ONU din 1948, presupune distrugerea intenționată, totală sau parțială, a unui grup uman pe criterii naționale, etnice, rasiale sau religioase. Vorbim despre Holocaust, despre genocidul armean din 1915, despre Rwanda în 1994, despre Holodomor. Aplicarea acestui termen la evenimentele din 1992 din Moldova nu este doar o eroare de judecată – este o perversiune deliberată a limbajului diplomatic internațional. În 1992, în Moldova nu au existat nici politici sistematice de exterminare, nici planuri de distrugere a unui grup etnic, nici măsuri administrative sau militare care să vizeze eliminarea fizică a unei populații pe criteriu lingvistic sau etnic. Conflictul din acel an a fost rezultatul unei lupte pentru putere și control teritorial, instrumentalizat de Moscova pentru menținerea influenței sale în spațiul post-sovietic, nu o campanie de genocid.

Ironia invocării acestui fals genocid devine și mai evidentă când privim istoria reală a relațiilor moldo-ruse. Dacă vorbim despre genocide documentate, Chișinăul are un dosar substanțial împotriva Moscovei imperiale și sovietice. Holodomorul din 1946-1947, care a ucis prin înfometare organizată în jur de două sute de mii de oameni în Basarabia, îndeplinește cu precizie criteriile juridice ale genocidului: o politică deliberată de distrugere parțială a populației românești, alături de reprezentanții altor etnii din RSS Moldovenească prin provocarea intenționată a foametei artificiale, realizată prin rechiziții forțate a produselor alimentare, confiscarea ultimelor rezerve de hrană și represiuni brutale. La aceasta se adaugă deportările masive, teroarea stalinistă și, poate cel mai persistent, genocidul etno-identitar – politica sistematică de distrugere a identității românești a populației din Moldova la est de Prut prin impunerea forțată a unei identități artificiale, „moldovenești”, separate de matricea sa culturală și lingvistică naturală.

Contextul diplomatic actual face declarațiile lui Ozerov și mai semnificative. Ambasadorul rus nu este primit în audiență de către președinta Maia Sandu, iar scrisorile sale de acreditare nu sunt acceptate în plenitudinea cutumei diplomatice. Moscova ar trebui să se întrebe de ce, dar răspunsul este la suprafață: Rusia sfidează în mod deschis Chișinăul prin menținerea ministrului moldovean de externe, Mihai Popșoi, pe lista persoanelor nedorite pe teritoriul Federației Ruse, o decizie luată încă înainte ca acesta să preia mandatul ministerial. Este un gest de aroganță diplomatică care ignoră fundamental principiile de reciprocitate și respect mutual care stau la baza relațiilor internaționale normale. Răspunsul Chișinăului este proporțional și logic: ambasadorul rus nu poate pretinde la tratament diplomatic complet atât timp cât țara sa refuză să recunoască legitimitatea reprezentanților guvernului moldovean.

Aici intervine principiul diplomatic popular exprimat în proverbul românesc „se bate în șa ca să înțeleagă iapa” – mesajul Chișinăului către Moscova este clar și se adresează factorilor de decizie reali din capitala rusă, nu doar ambasadorului local. Dar în loc să caute o soluție diplomatică la această stare de impas, în loc să accepte normalitatea unei relații bazate pe respect reciproc și egalitate formală între state suverane, ambasadorul rus alege escaladarea retorică prin invocarea falsului genocid. Această alegere nu este accidentală și nici nu poate fi atribuită incompetenței diplomatice personale a lui Ozerov. Este o demonstrație clară a faptului că Moscova nu dorește un dialog civilizat cu Chișinăul, ci preferă să mențină tensiunea, să alimenteze narațiuni false și să pregătească eventuale pretexte pentru intervenții viitoare.

Afirmarea explicită a ambasadorului rus că Rusia „rămâne garantul siguranței locuitorilor din malul stâng al Nistrului” este, de fapt, o mărturisire involuntară a adevărului pe care Kremlinul încearcă de obicei să-l mascheze: anume Rusia menține artificial conflictul transnistrean nerezolvat, protejând și finanțând separatismul ca pe un cap de pod pentru viitoare intervenții în Moldova. Transnistria nu este o entitate independentă căutând autodeterminare, ci o construcție artificială menținută în existență de Moscova pentru a avea un instrument permanent de presiune și destabilizare asupra Chișinăului. Declarațiile lui Ozerov confirmă această realitate mai clar decât ar putea-o face orice analiză de politică externă.

Provocarea conținută în acuzația falsă de genocid are și o altă dimensiune: ea deschide implicit posibilitatea ca Chișinăul să răspundă prin deschiderea oficială a dosarului genocidului sovietic împotriva românilor din estul Prutului. Spre deosebire de fantasmele invocate de Ozerov, Chișinăul dispune de documente, mărturii, statistici și recunoaștere internațională pentru crimele comise de regimul sovietic în Basarabia. Holodomorul din 1946-1947, deportările în masă ale familiilor de țărani și intelectuali, execuțiile sumare ale perioadei staliniste, distrugerea sistematică a elitei culturale și bisericești românești – toate acestea sunt fapte documentate, nu construcții propagandistice. Mai mult, genocidul identitar continuă până astăzi prin propaganda moldovenistă antiromânească pe care Moscova o susține și o finanțează, încercând să perpetueze falsa dihotomie între români și moldoveni și să mențină o parte a populației într-o stare de confuzie identitară care să o facă vulnerabilă la influența rusă.

În fața acestei provocări flagrante, Chișinăul oficial nu poate rămâne tăcut. O absență a reacției sau o reacție anemică ar echivala cu o acceptare tacită a substanței din insinuările ambasadorului rus, ar crea un precedent periculos și ar demonstra lipsa de demnitate națională a unui stat care pretinde suveranitate. Republica Moldova trebuie să răspundă ferm și principial, folosind toate instrumentele diplomatice și juridice la dispoziție pentru a respinge categoric narațiunea falsă a genocidului antirus și pentru a sublinia ipocrizia Moscovei, care acuză pe alții de crime pe care ea însăși le-a comis la scară industrială. Acest răspuns nu trebuie să fie unul emoțional sau defensiv, ci unul bazat pe fapte, pe drept internațional și pe apărarea demnității și adevărului istoric. Un stat care își permite să fie acuzat fals de genocid fără a răspunde adecvat își pierde credibilitatea în ochii propriilor cetățeni și ai comunității internaționale, devenind vulnerabil la viitoare manipulări și presiuni.