Realizator: Bun regăsit, dragi prieteni! Despre patriotism și sensul culturii în evoluția unei națiuni, despre epoci apuse, incertitudinile prezentului și speranțele viitorului, despre cum s-au schimbat România și românii în ultimul secol discutăm în această noapte cu scriitorul Dinu Săraru, într-o ediție specială de Ziua Unirii Principatelor Române. Bună seara și ”La mulți ani!” și bun venit la ”Serviciul de noapte”, domnule Dinu Săraru!

Dinu Săraru: Bine ai venit la mine acasă și vă urez și eu din toată inima sănătate și ”La mulți ani!”

Realizator: Invitatul ediției este, în primul rând, un valoros om de cultură, un ziditor de instituții culturale, distins, elegant, echilibrat și cu excepțional simț al datoriei. De-a lungul prestigioasei cariere profesionale a fost cronicar de teatru, redactor radio, ziarist, director de teatru. Dinu Săraru este o figură de prim plan a literaturii, publicisticii și teatrului românesc. În ziua de 30 ianuarie 1932, acum 90 de ani, la Râmnicu Vâlcea, venea pe lume fiul învățătorului Costică Săraru și al Corneliei Săraru. La numai 18 ani era deja angajat, inițial ca reporter la Societatea Română de Radiodifuziune, apoi ca redactor la redacția Cultural timp de aproape un deceniu. Din anul 1960 a fost secretar general de redacție, la Revistele ”Secolul 20”, ”Scânteia Tineretului” și ”Luceafărul”. De asemenea, a condus redacția culturală și publicațiile Televiziunii Române în perioada 1969-1977. A creat Teatrul Național de Televiziune. Între 1977 și 1990 a fost director al Teatrului Mic și al Teatrului Foarte Mic, pe care l-a și înființat, iar în intervalul 2001-2004 a fost director al Teatrului Național I.L. Caragiale din București. După 1970, Dinu Săraru a devenit un scriitor cunoscut, grație romanelor sale, care i-au asigurat un loc important în istoria literaturii române. Dintre acestea, amintesc: ”Niște țărani” în 1974, ”Clipa”,  publicat în 1976 și ecranizat trei ani mai târziu, trilogia ”Dragostea și revoluția”, 1981-1986. După revoluția din decembrie 1989 au apărut ”Un fluture alb cu sânge pe aripi”, 1992. ”Iarba vântului”, 1993, ”Trilogia țărănească”, 1996, ”Crimă pentru pământ”, 1997, ”Ciocoii noi cu bodyguard”, 2004, ”Ultimul țăran din Slătioara”, 2013, ”Ultimul bal la Șarpele Roșu”, 2015, ”Ura din ochii vulpii”, 2017, iar în 2018 ”Marele premiu la Monte Carlo sau dedublarea”.

Dinu Săraru a fost director și fondator al mai multor reviste și publicații culturale, dintre care revista ”Clipa”, 1991, revista ”Renașterea civilizației rurale românești”, ziarul ”Țăranul român”, 1999. Începând cu 1998 înființează Fundația Națională pentru Civilizație Rurală ”Niște țărani",  al cărei președinte onorific este și astăzi. După romanele lui au fost făcute patru filme și patru  piese de teatru. Spectacolul ”Niște țărani”, scenariul și regia Cătălina Buzoianu, s-a jucat nouă ani cu casa închisă la Teatrul Mic și teatrele naționale din Timișoara, Cluj și Iași. Invitatul ediției a fost distins cu numeroase premii și distincții pentru activitatea sa, între care premiul Academiei Române pentru romanul ”Niște țărani”, premiul pentru scenariul cinematografic 'Clipa', premiul Mihai Eminescu pentru 'Iarba vântului' și premiul Liviu Rebreanu pentru 'Crimă pentru pământ'. Am uitat ceva, domnule Dinu Săraru?

Dinu Săraru: Da. Ați uitat o carte la care țin foarte mult și care se numește 'Corida', pentru că, fiind foarte avansat în vârstă, ca să nu zic chiar matusalemic, că nu eram atunci matusalmeic, am participat la niște coride și mi-am dat seama că, dacă de la început aș fi participat la coride, întâi eram cronicar de coridă și pe urmă de teatru.

Realizator: Eu cred că am omis totuși ceva din această prezentare dincolo de acest roman, care înțeleg că vă este foarte drag. Sunteți căsătorit, aveți două fiice, un nepot și un strănepot. Să vă trăiască!

Dinu Săraru: Vă mulțumesc foarte mult!

Realizator: Patriotismul și promovarea culturii sunt două coordonate majore ale existenței dumneavoastră. Ce emoții, ce amintiri vă evocă această zi aniversară, în care realizăm noi emisiunea, ziua de 24 ianuarie?

Dinu Săraru: Ce emoții îmi evocă? Îmi evocă sentimentul că a fost un moment în care s-a sperat foarte mult în ideea de unitate națională și de identitate națională și de credință creștin ortodoxă și ea reprezintă și astăzi un reper pentru mine, moral, pentru că astăzi suntem pândiți de o dezbinare și o înstrăinare și o pierdere a identității naționale foarte periculoasă, după părerea mea, și îmi dau seama că speranța cu care s-a făcut această Unire din 24 ianuarie e astăzi pusă în pericol, încât îmi dau seama că astăzi, am mai spus de curând, așa, gândul meu, că numai încrederea în Dumnezeu mai poate fi aliatul nostru.

Realizator: Vom reveni la acest subiect pe parcursul emisiunii, dar aș vrea să vă provoc să vă aduceți aminte cum era ziua Unirii Principatelor Române sărbătorită în copilăria dumneavoastră și, mai târziu, în timpul tinereții, pentru că perioada copilăriei a fost marcată de cel de al Doilea Război Mondial și cred că ar fi interesant să ne amintim imediat după Primul Război Mondial s-a făurit România mare, dar totuși 24 ianuarie rămâne în istoria acestei țări o zi extrem de importantă. Cum era sărbătorită atunci când erați copil?

Dinu Săraru: Eram la Slătioara, sub Măgura Slătioarei, și fiu de învățător de țară, toate școlile, toți copiii până în clasa a șaptea, că atâta se învăța atunci, erau invitați la o sărbătoare care se lega în timpul acela, când eram și eu elev, și de el pierderile din Primul Război Mondial și din al Doilea Război Mondial. Am avut, cum să vă spun, și mândria și durerea să fiu nepotul unui veteran al războiului de neatârnare de la 1877, cu pieptul plin de decorații s-a întors la Slătioara și în al Doilea Război Mondial tatăl meu a fost declarat Erou Național imediat după începerea războiului, de Sfânta Maria, când a căzut victimă a Războiul al Doilea Mondial, undeva în Transnistria, și a fost înmormântat în Cimitirul Central Ortodox din parcela destinată Eroilor Războiului de Reîntregire.Eu aveam nouă ani atunci, și țin minte că am fost cu împreună cu mama mea și cu mătușa mea să-i vedem mormântul la Chișinău și Divizia 11 îi pusese o cruce de marmură pe care scria "Locotenent Săraru C. Constantin Divizia 11". Și un an mai târziu, printr-un ordin al Regelui Mihai I, am fost decorat cu Medalia Fiilor Eroilor căzuți pentru reîntregirea Patriei, domnului Săraru C.Constantin, din comuna Slătioara, fiul eroului Constantin C. Săraru, din comuna Slătioara, și am această decorație primită la 10 ani de la Mihai I.

Realizator: Un rege la fel de tânăr pe atunci.

Dinu Săraru: Și vă spun că ne duceam la Monumentul Eroilor celor două războaie și un copil din clasele mai mari spunea numele eroilor căzuți în cele două războaie mondiale și eu eram cel care răspundeam și începea cu învățător locotenent Constantin C. Săraru și eu spuneam 'mort pentru patrie'.

Realizator: Ediție specială de Ziua Unirii Principatelor Române cu scriitorul Dinu Săraru. Ce a învățat copilul Dinu Săraru despre patrie, despre națiune de la învățătorul Costică Săraru?

Dinu Săraru: Am învățat întâi să vorbim românește, curat românește, și era o răspundere a învățătorului de țară atunci să cultive limba română.

Realizator: A fost foarte exigent cu dumneavoastră.

Dinu Săraru: Extraordinar de exigent. Eu nu am știut că voi lua premiul I, în clasa I, până când nu m-a strigat la școală, ca să nu greșesc la școală, că eram fiu de învățător, și m-a dat la școală la șase ani jumate, eu am fost obligat să îi spun și acasă 'domnule învățător' și nu țin minte când i-am zis 'tata' sau 'tăticule', pentru că a murit când aveam nouă ani și până atunci eu i-am zis și acasă 'domnule învățător', că ceilați copiii, spunea el, nu au norocul să-l aibă pe tat-su învățător și să nu greșesc la școală, să-i spun 'tată', nu i-am spus niciodată și nu țin minte niciodată când i-am spus 'tată'; am spus unui bunic, care a înfiat-o pe maică mea, din Râmnicu Vâlcea, erou al Primul Război Mondial și al celui de al Doilea Război Mondial, tăticule, dar tatălui meu nu i-am spus niciodată decât 'domnule învățător', la școală, și mi-a adus o hartă mare acasă, pe care era reprodusă România întregită de atunci și cu un băț, trebuia să nu greșesc, să văd unde curge Jijia, de pildă, și unde curge Prutul și unde curge Nistrul și unde curge această frântură de apă care se numea Jijia. Am învățat istoria Țării Românești, am avut în familie un învățător care era țărănist și devotat învățătorului Ion Mihalache, care a fost creatorul după cel de-al Doilea Război Mondial al Partidului Țărănesc de stânga, și am avut în casă cărțile care vorbeau despre cultul teatrului românesc, cărțile lui Iorga, cărțile lui Virgil Madgearu și am fost pătruns din clipa aceea de geografia Țării Românești, de istoria Țării Românești, de faptul că prin Slătioara a trecut la un moment dat ocupația austriacă, cezaro-crăiască, și la 5 km de casa mea, casa tatălui meu, nu a bunicului, se aflau cazărmile cezaro-crăiești și am înțeles ce înseamnă granița, și atunci am descoperit, și mai târziu o viață întreagă, 50 de ani, mai descoperit că există un cătun în Slătioara cu numele de Viorești, de la viorea, cu case puține și cu o biserică, pe care istoria artei românești și a credinței creștine a înregistrat-o, această biserică din Viorești, pentru o friză a potecașilor, cei care păzeau granița românească cu cazărmile cezaro-crăiești, pe caii lor mărunți de munte, cu găitane lor gorjenești, îmbrăcați, pe cai, și cu căciulile negre înalte, pe care nu și le scoteau nici în fața domnitorului. Această descoperire pe care a întărit-o într-o lucrare fundamentală Olga Greceanu, din familia Măldăreștilor și a Grecenilor, specificul național în cultura română m-a captivat, și am fost 50 de ani unde am putut; de pildă, am descoperit în o revistă a epocii 'Boabe de grâu' că o cercetătoare din familia Goleștilor a vorbit pentru prima dată despre această bisericuță, care a fost la începutul Evului Mediu, la 1500, schit de maici și acum era bisericuța care a intrat în istoria artei datorita în primul rând lui Olga Greceanu și pe urmă când am fondat acest vis al meu, cu Fundația "Niște Țărani". 50 de ani m-am, zbătut, repet, ca să atrag atenția acestei bisericuțe și a frizei potecașilor, că mi-am dat seama câtă mândrie oltenească au oltenii de sub munte și cât patriotism.

Realizator: Cât simț al datoriei.

Dinu Săraru: Și cât devotament pentru Liturghia creștină, este învestit în această bisericuță, și când eram la 'Luceafărul' secretar general de redacție am reprodus în 'Luceafărul', era o epocă mai grea, de asuprire, de asemenea de colonizare, nu aveam voie să spunem poporul român, poporul nostru, și am publicat friza potecașilor prima dată în țară, după 'Boabe de grâu' a apărut în revista 'Luceafărul'.

Realizator: În perioada comunistă.

Dinu Săraru: Da, în perioada comunistă, și o viață întreagă m-a preocupat și am făcut să se renoveze, să fie astăzi un altar.

Realizator: Îi provocăm pe ascultători să meargă acolo și să descopere această mică bisericuță, pe care și eu am văzut-o grație Fundației "Niște Țărani", în urmă cu doi ani. M-aș întoarce înapoi, în copilăria dumneavoastră, și aș vrea să îmi spuneți care este cea mai puternică amintire a copilăriei?

Dinu Săraru: A copilăriei mele?

Realizator: Da.

Dinu Săraru: Cea mai puternică amintire a copilăriei este Ziua Eroilor despre care v-am povestit, când eu spuneam 'mort pentru patrie' când venea vorba de tatăl meu.

Realizator: Ce ați dori să știe despre patrie, patriotism, simț al datoriei, onoare, națiune, despre România, strănepotul dumneavoastră?

Dinu Săraru: Va aparține unei lumi pe care nu cunoaștem astăzi și lumea este pândită de pierderea identității naționale și de pierderea vocației ctitoriei, care este fundamentală pentru poporul român. Azi nu se mai poate știi dacă generațiile tinere vor mai avea răgazul și timpul și permisiunea să gândească la viitorul identității naționale. Mi se pare că astăzi suntem pândiți de momente foarte grave din punct de vedere al identității naționale și al unirii. Vă spun, nu întâmplător într-un interviu de curând am spus că aliatul nostru rămâne Dumnezeu. Acum, ce să vă spun dumneavoastră care aparțineți unui post de radio pe care eu îl iubesc foarte mult pentru că m-am născut gazetărește și scriitoricește în clădirea veche, de peste drum, a postului de radio, care e și acuma o mică, așa, biluță barocă și acolo era Redacția Culturală și a emisiunilor pentru copii și acolo se desfășura și Carnetul Cultural, și am avut - eram totuși copil, la 18 ani neîmpliniți, m-am născut, v-am spus scriitorul din mine e datorat Radioului, vocația dialogului am învățat-o la Radio, și toate cărțile mele sunt pline de dialog și toate filmele făcute după cărțile mele sunt întemeiate pe dialogul meu.

Realizator: Ați păstrat această oralitate specifică Radioului.

Dinu Săraru: Da. Și astăzi nu știu spre ce se îndreaptă cei de pe urma mea, chiar și copiii mei, care sunt colegi cu dumneavoastră de gazetărie și ei sunt, și dvs sunteți pândiți, să vă gândiți la fiica dumneavoastră, ce posibilități va avea ea să își păstreze identitatea în presiunea desființării identității, care acuma, cum știți, în conglomeratul acesta de țări, care constituie Europa și care e dirijat de la Bruxelles, câștigă foarte mult teren /în/ desființarea identității naționale.

Realizator: Vă simt această îngrijorare, simt că vă preocupă acest pericol, însă tocmai pentru că, prin ceea ce facem în prezent, ne gândim la viitor, v-aș provoca să ne spuneți care este, în opinia dumneavoastră, zestrea de valori pe care ar trebui să o construim noi, adulții de astăzi, pentru viitorul României, pentru generațiile viitoare.

Dinu Săraru: Printr-o rezistență în apărarea valorilor fundamentale care sunt, cum să spun, rezultatul unei istorii în care am plătit foarte scump ideea de unitate națională, și momentul Goleștilor și momentul Focșanilor 'să-l secăm dintr-o sorbire' este greu de apărat astăzi, dar mă bucur foarte mult, eu mă bucur foarte mult că postul de radio național are încă o autoritate foarte importantă și redacția dumneavoastră de actualități, pe care eu o urmăresc cu o mare satisfacție pentru verticalitatea cu care dumneavoastră, toți cei care lucrează în această redacție, și conduceți radioul într-un fel, pentru verticalitatea pe care o cultivați. Sigur că e foarte greu acuma, dar mă scol dimineața, că nu am somn, și mă bântuie toate gândurile cu putință și nevederea cu care m-a pedepsit /.../ în viață, și vârsta asta de 90 de ani, când ascult Radio România Actualități am un fior de, cum să spun, de verticalitate, și mă bucur foarte mult că sunteți acolo - încă o dată vă spun. Dar am un prieten, am mulți prieteni, nonagenari, ca să zic așa, cu care vorbesc toată ziua la telefon datorită soției mele, care a fost 63 de ani alături de sufletul meu și de al fetelor mele, Alexandra și Ruxandra, discut cu ei, și s-au împuținat aceștia, prietenii mei de-o viață, mă gândeam să le mulțumesc, pentru că au rămas lângă mine, și socotesc eu /.../, deși ei au avantajul că și văd, dar faptul că am o familie și că am o soție și două fete, mă țin în picioare, să știți.

"Am fost întotdeauna în răspăr cu rigorile unei societăți totalitare"

Realizator: Ediție specială de Ziua Unirii Principatelor Române, cu scriitorul Dinu Săraru. Rămânem totuși încă puțin trecut. Sunt curioasă cum era copilul Dinu Săraru? Dar adolescentul Dinu Săraru? Ați fost un copil năzdrăvan?

Dinu Săraru: Am fost întotdeauna în răspăr cu rigorile unei societăți totalitare și m-am zbătut în acest răspăr să-mi apăr niște idei. Lozinca mea a fost toată viața mea și a rămas aceeași până astăzi, că gloria aparține celor care iubesc mai mult lupta decât succesul. Și așa am făcut ca Teatrul Mic să fie teatru-fenomen din Sărindar, în care s-au jucat spectacole curajoase pentru timpul acela, foarte curajoase, antitotalitare și la rând, la rând aș spune și chiar mai înaintea unor reprezentații occidentale care aparțineau dezvoltării literaturii și artei în apus și în America. Și am mândria să fi jucat cu 10 ani înaintea rușilor o dramatizare după Bulgakov, ”Maestrul și Margareta”,  care s-a bucurat de un succes uriaș în epocă și care...

Realizator: Îmi amintesc pentru că eram adolescentă și eu nu am reușit să găsesc bilet pentru acel spectacol, deși mi-am dorit foarte mult.

Dinu Săraru: Și pe urmă am jucat un spectacol care a fost violent antitotalitar  - ”Richard al III-lea”, spectacol în care Ștefan Iordache a fost de neegalat, actorul cultivat și intelectual și vertical, de neegalat până astăzi și spectacolul s-a bucurat de un uriaș succes și așa a jucat ”Ivona, Principesa Burgundiei” a lui Gombrowicz, sub influența teatrului poetic teoretizat de Piscator, polonezul, care s-a remarcat prin formularea teatrului antitotalitar în epocă. Și până la urmă am jucat - și pentru că am fost câștigat de ”Scrisoarea pierdută” a lui Sică Alexandrescu, care m-a iubit foarte mult și care a vrut să-mi înfieze și fetele și care la Televiziune l-am adus până înainte de a muri și ultima scrisoare mi-a trimis-o de la Nisa și am vrut și eu să fac ”Scrisoarea pierdută” a epocii și a ieșit un spectacol antitotalitar, în care am dat peste cap tot ce se putea închipui în materie de opresiune dictatorială, atacând chiar dictatura din România și cuplul dictatorial ceaușist.

Realizator: Nu v-a fost teamă atunci de urmările unui astfel de gest?

Dinu Săraru: M-a câștigat ideea lui, ideea răspărului și faptul că am reușit să fac fenomenul Sărindar și m-a câștigat și invenția lui Silviu Purcărete, regizorul și am mers până la capăt. Sigur că a fost cea mai mare anchetă de securitate, de procuratură, de tot ce însemna instrumentele totalitarismului în România. Am suferit extraordinar, mi-a fost frică pentru că...

Realizator: Și, totuși, în decembrie '89 nu ați ieșit în față să vă prezentați ca o victimă.

Dinu Săraru: Păi nu am ieșit pentru că...

Realizator: Spre deosebire de alții, care imediat au căutat foarte multă vizibilitate, au transformat avantajele în dezavantaje și dintr-o dată deveniseră eroi. Dvs ați trecut cu foarte multă discreție peste aceste acte de curaj și peste consecințele acestor acte de curaj.

Dinu Săraru: Am trecut cu frică, pentru că în tinerețea mea, fiind de extracția unei familii de boierinași din Oltenia de sub Munte, am fost deținut trei luni de zile la Canalul Dunăre-Marea Neagră și am învățat ce înseamnă să fie frica, pe care am descris-o teribil, am zis eu, în romanul "Clipa", pe care dvs l-ați pomenit, și filmul care a fost interzis pe loc și după aia au fost câțiva oameni în conducerea țării, intelectuali, care au apărat filmul și, când și astăzi se difuzează, nu îți vine să crezi că a fost scris în epoca aceea. Dar am fost marcat de - cum să spun? - ideea acelei detenții, care m-a dus foarte aproape de un final tragic pentru mine. Erau condiții absolut îngrozitoare, de sacrificiu, adică de exterminare și am descris și în "Clipa" și chiar și "Niște țărani" a fost o carte scrisă în răspăr, ca să spun așa, pentru că am publicat la Păunescu, prietenul meu absolut, pentru că a fost cel mai mare prieten al meu din toate timpurile și cu care m-am certat și de 360 de ori pe an și de 360 de ori ne-am împăcat și am rămas prieteni, am publicat o rubrică la el "Opinia unui alegător" și spuneam ce se mai putea spune atunci cu un curaj pe care revista lui, "Flacăra" l-a avut ca să publice rubrica asta. Și din rubrica asta Păunescu a zis: Mă, ai povestit de un țăran al tău de la Slătioara; de ce nu faci tu un roman? Și am început. Dacă - zice - îmi dai primele șapte pagini din roman, joi eu public în foileton romanul. Și joi, când m-am sculat - eram director general cultural în Televiziune - și m-am sculat la 4:00 dimineața și am scris primele șapte pagini și m-am dus cu ele și Păunescu le-a publicat și a zis: "Va urma". Dar nu mai urma nimic, că eu nu scrisesem nimic. Și atunci Păunescu mi-a spus: Dacă tu nu îmi aduci 14 pagini data viitoare, scriu că Săraru nu a fost în stare să scrie romanul și nu va urma. Și m-am dus cu 14 pagini și a urmat. Și un activist de la cenzura Comitetului Central a sesizat că eu descriu colectivizarea forțată cu Securitatea în epoca comunistă. Am descris țăranii mei, drama lor, tragedia lor, așa, în dragostea lor pentru pământ și romanul a fost interzis. Și l-am terminat, că m-am ambiționat să îl termin la Slătioara și i l-am dus lui Râpeanu, de care mă leagă o prietenie foarte mare, exegetul cel mai mare al lui Iorga, și lui i-a plăcut romanul și l-a și tipărit și a luat așa, culmea, Premiul Academiei Române și așa s-au putut face și filmele. Dar după aia s-a spus: așa e scriitorul român, dă o lovitură cu o carte și după aia nu mai...

Realizator: La dumneavoastră au urmat multe alte romane.

Dinu Săraru: Da. Și atunci am scris, la doi ani, "Clipa", în care am descris iar lagărul și frica și am înțeles că dacă vrei să fii tu însuți trebuie să te lupți.
*
Realizator: Ediție specială de Ziua Unirii Principatelor Române cu scriitorul Dinu Săraru. Mai am o întrebare, care se referă tot la trecut: ce modele ați avut în adolescență, ce v-a format, la cine v-ați raportat atunci când v-ați asumat acest răspăr? Sigur că venea din copilărie, ați spus, ați fost un copil în răspăr.

Dinu Săraru: Am avut noroc în viață că trei intelectuali din ziua în care eu m-am angajat la Radio, 13 noiembrie 1950, se numeau Alexandru Balaci, Mihnea Gheorghiu și Valentin Lipatti și erau marii intelectuali ai țării, conferențiari universitari, doctori honoris causa la Universitatea din București și am crescut pe lângă ei, m-au învățat ce să citesc, m-au învățat să discut, m-au învățat să am personalitate și le-am păstrat un cult. Sigur că viața a fost cum e viața, au fost și momente în care ei m-au părăsit vremelnic, pentru că au fost victimele propriilor identități și verticalități, dar nu pot să nu trec peste asta și așa am scris "Ura din ochii vulpii" sau "Despre dedublare" și am scris romanele astea trei de după 1990, când mi-am schimbat descoperind un ierarh al vieții - cum să spun? - al Bisericii Ortodoxe Române de astăzi, tânăr, are 55 de ani acum, care mi-a atras atenția asupra unui tip de literatură, că eu scriam romane balzaciene, cum s-a spus. Și am scris cele trei romane și "Ura din ochii vulpii", care a avut un succes extraordinar și care m-a răcorit pe mine foarte mult, pentru că acest roman are toate adevărurile în care am crezut eu. Și să vă spun ceva: nu a fost carte scrisă de mine care să nu cuprindă viața mea și adevărul meu cel mai crud, cel mai curat, cel mai credincios. Și am suferit foarte mult în credința asta a mea și vă spun astăzi că m-am gândit: dacă ar trebui să o iau de la început cred că aș putea să o iau de la început dacă aș mai avea pe putere, dar, vă dați seama, la vârsta asta... Am primit un telefon de curând de la unul din eroii mei, erou mare de tot al romanului "Niște țărani", un actor, Mitică Popescu, care a devenit și al celebru interpretând personajul principal din roman și m-a sunat să îmi spună: domnule Dinu Săraru, veșnicul Năiță Lucean, a zis el și am avut o tresărire extraordinară. Și acum s-a interesat când împlinesc eu ziua de 90 de ani și i-am zis: Mitică Popescu, te rog să simți degetele mele că mângâie obrazul tău acum. Și mi-a curs o lacrimă pe obraz. Am avut noroc de familia mea și de colegele dvs de presă, fetele mele.

Realizator:  Discutăm despre patrie, patriotism, națiune și cultură într-o ediție specială de Ziua Unirii Principatelor Române. Am vorbit despre cei care v-au influențat în timpul adolescenței, în timpul copilăriei. Sunt curioasă ce v-a marcat tinerețea?

Dinu Săraru: Tinerețea mea s-a desfășurat într-un moment, ca să vă spun așa, de despărțire pastorală de un trecut care sfârșea, se sfârșea trecutul ăsta...

Realizator: De o lume care apunea!

Dinu Săraru: Apunea... Și am avut o șansă extraordinară atunci că l-am cunoscut pe Sadoveanu.

Realizator: Cum era Sadoveanu?

Dinu Săraru: Era vicepreședintele țării, al Parlamentului românesc. Un bărbat înalt, cu o înfățișare care îți impunea, nu știai cum să te ridici în picioare mai repede să îl poți saluta. Și am avut norocul să îi fac o vizită și să îl rog să citească pentru radio, prima dată el la radio, cu glasul lui moldovenesc extraordinar de pastoral, aparținând lumii trecutului pastoral, și toată povestea legată de Eminescu și de Junimea și de tot sentimentul patriotic era într-o poezie care se numea "Sara pe deal" și pe care el a recitat-o atunci extraordinar și eu am fost primul care am înregistrat-o și aș vrea să îmi aduc aminte, să îmi dați prilejul să aduc aminte sfârșitul atmosferei pastorale din România prin lectura lui Sadoveanu.

Realizator: Într-un interviu acordat în urmă cu un an, spuneați că în zilele noastre satul românesc este pustiit spiritual. Ce s-a întâmplat de am ajuns aici, pentru că în copilăria dumneavoastră sunt sigură că satul românesc arăta cu totul altfel?

Dinu Săraru: Era într-adevăr cu totul altfel, dar aparținea acestui univers "Sara pe deal", pastoral. Învățătorul, preotul, școala, școala erau hotărâtoare pentru satul românesc, dar să știți că am creat Fundația "Niște țărani" care, la rândul ei, a creat un festival internațional de civilizație rurală și etno-folk film și am transformat Slătioara într-un reper al filmului documentar rural din epocă din toată lumea și am adus cineaști, sociologi, reporteri, cercetători din toată lumea și din America, care au luat și Marele Premiu la Slătioara și premiile mari luate la Slătioara au fost recunoscute în Occident. Deci începuse o mișcare foarte puternică culturală în lumea satului românesc, la Slătioara vorbesc, dar nu numai la Slătioara, cu căminele culturale. Rezultatul reformei - că cel mai mare reformator al satului românesc a fost Spiru Haret, de-asta și la câteva sate era o școală care purta numele lui Spiru Haret și care purta amprenta arhitecturii pe care a construit-o cu ajutorul arhitecților vremii Spiru Haret. Cum să spun... Și eu am construit la Slătioara o casă de cultură când nu se mai putea. Am avut prieteni care m-au ajutat să înfrângem interdicția comunistă atunci de a se mai da bani pentru cultură și am construit o casă de cultură, am plătit și asta scump, dar a rămas prima Casă de Cultură țărănească din România și acum arată ca un teatru, pentru că am construit-o cu imaginea Teatrului Mic din București și să știți că spectacolul "Niște țărani" s-a jucat și la Slătioara cu eroii în sală, eroii... țăranii care au o populat lumea romanului "Niște țărani" și am adus teatre din toată România să joace. S-a putut, s-a putut... Cine a vrut, a putut. Și am reușit, asta e mândria mea mare, că la Slătioara, s-a creat, sub /.../ sub munte un centru internațional de cultură europeană.

Realizator: Ați reușit la Slătioara. Ce s-a întâmplat însă în întreaga Românie cu satul românesc, acest sat despre care dumneavoastră spuneți că este pustiit spiritual?

Dinu Săraru: Este pustiit spiritual, pentru că după revoluție a fost părăsit satul românesc. Țăranii care au murit cu arma în mână să își apere pământul, că li s-a promis de fiecare dată, la fiecare război, când se întorc acasă primesc pământul, au pierdut dragostea pentru pământ și vă spun situația de la Slătioara acum. E la Slătioara o doctoriță, care e fata unui cântăreț de biserică de la Slătioara, coleg cu mine de școală, și satul are cinci biserici și avea în urmă cu câțiva ani aproape 5.000 de suflete pe... satul avea 15 km lungime, sub Munții Căpățânii. Și acum satul a fost părăsit. Unii datorită endemiei, colectivizării forțate, au pierdut dragostea pentru români și au părăsit țara și lucrează slugi în străinătate, cum bine știți, alții au murit, pe alții i-a secerat viața și astăzi mai sunt, la cele patru biserici, cinci biserici, 300 de familii care se mai duc la biserică din 5.000. A fost un moment, în urmă cu doi ani, când doi tineri din Slătioara care s-au manifestat pe baricadele modernizării României și au luptat pentru ea, au zis să creeze o societate pe Facebook - Facebook joacă și acum rolul cel mai important al întoarcerii tineretului la țară - și au creat condiții să cumpere casele ale căror uși și ferestre au fost bătute în cuie. Deși primarul a fost fiu al satului, a modernizat toată Slătioara, nu există uliță să nu fie asfaltată, nu există casă să nu fie canalizată... Să vedeți... Dar sunt casele bătute....

Realizator: Dar pentru cine!?

Dinu Săraru:...cu ușile și ferestrele bătute în cuie. Am avut un prieten foarte bun în lumea comunistă, care era fiu de țăran din Gorj și care mi-a spus că i-au murit părinții, i-a murit fratele, el nu mai poate să facă nimic și s-a dus să bată în cuie obloanele și ușile casei lui și să nu mai treacă nimeni pe lângă casa lui. Asta mi s-a părut extraordinar. Dar pământul, vedeți, a ajuns să fie vândut de țărani; întâi în târguri în Bărăgan, la Slobozia, unde veneau cu actele și vindeau cu două milioane de lei hectarul și acum pământul este cumpărat ba de reprezentanți ai lumii de afaceri arabe, italiene, germane... suprafețe imense... și țăranii, care au mai rămas, au rămas dijmași pe propriul lor pământ. Este foarte greu. Am făcut, în timpul când Fundația "Niște țărani" era vie și avea încă antene în lumea satului, într-un sat de lângă Slatina, din apropierea casei lui Nicolae Titulescu, un Festival al teatrului țărănesc, cu copii din toată țara, până la liceu, cu prezidiu format din mari personalități culturale, cu premii, cu... în sfârșit. A murit și ăla că nu au mai fost bani, nu a mai fost interes. Țăranii nu au mai avut pământ, nu au mai avut pentru ce se zbate, deși învățătorii care au creat acest festival al tinerilor școlari "Niște țărani" sunt și astăzi acolo, aparținând unei lumi care avea speranță. Grija mea în momentul de față, stimată colegă, este că speranța devine un sentiment care pierde teren în lumea de azi.

Realizator: Sunteți un om al emoției în tot ceea ce faceți. Credeți că dialogul dintre oameni și credeți în acest dialog, dar nu numai că dumneavoastră credeți în acest dialog dintre oameni, aveți și marea calitate de a vedea tot ce este mai bun în fiecare om care are șansa de a vă fi cunoscut. Din păcate, ultimii ani au adus mai multă izolare, mai multe alienare între noi. Ce credeți: mai au nevoie oamenii de emoții și ce vă inspiră aceste vremuri pe care le trăim? Am în vedere ultimii doi ani de pandemie.

Dinu Săraru: Ați formulat foarte bine. A apărut însingurarea, izolarea. E un proces de alienare morală și încrederea în ziua de mâine a pierdut teren la noi și sunt foarte surprins că politicianismul veros în momentul de față în România câștigă teren și sacrifică mii de ani  de speranță. Cum să vă spun eu dumneavoastră... Neliniștea cu care v-am așteptat eu astăzi la mine acasă și prețuirea cu care v-am așteptat au fost întărite de emoția asta, că pierdem speranța, pierdem speranța.

Realizator: Ce vă inspiră aceste vremuri?

Dinu Săraru: Uite, vă spun că mă gândesc la câtă bucurie a fost în lumea Cenaclului lui Adrian Păunescu, poemul dedicat primăverii, "Au înnebunit salcâmii" și v-aș ruga să apelați la acest moment muzical, că ne-a făcut pe toți să tresărim, dar în același timp v-aș ruga să dăm glas și unei rugăciuni a lui Păunescu, cântată de un mare artist care e în Canada și nu poate să mai plece de acolo, pentru că nu îl lasă vârsta, și viața, și oboseala. Ștefan Hrușcă. (pauza muicală).
 

Realizator: Ediție specială de Ziua Unirii Principatelor Române, cu scriitorul Dinu Săraru. Sunteți gazetar și blogger, aveți un blog găzduit de publicația ''Adevărul'' - din această perspectivă, vă întreb cum este presa zilelor noastre?

Dinu Săraru: Presa zilelor noastre este plină, în unele emisiuni de televiziune și în unele ziare care apar online, este plină de puncte de vedere unele curajoase, unele verticale, unele dezvăluitoare și care trezesc interesul, dar vă dați seama că nu urmează nimic după aceste, cum să spun, manifestări de verticalitate ale unora dintre ziariști și supuși de jocul politicianist, veros, unor interese de baricadă, de baricadă a apărării corupției, a apărării interesului personal, a sacrificiului interesului general și a celor mulți și obidiți. Am scris un articol, săptămâna trecută, despre o carte monumentală de aproape 1.000 de pagini, datorită unui strălucit cercetător al lumii satului românesc în ziua de astăzi - Ion Păun Otiman, academician, aproape 1.000 de pagini și a apărut în blog-ul meu salutul și recomandarea acestei cărți pentru lumea care vrea să se gândească la satul românesc - o cercetare impresionantă, un academician cu o demnitate și o verticalitate, și cu o dragoste față de satul românesc, în condițiile actuale, o carte pe care și azi o recomand și mă folosesc de acest prilej. Dar e greu pentru că avem o clasă politicianistă care este aculturală.

Realizator: Chiar voiam să vă întreb pentru că în ultimii doi ani, poate cel mai afectat domeniu a fost cultura și din această perspectivă: care sunt pierderile unei națiuni, atunci când artiștii, oamenii de cultură, scriitorii, ajung să trăiască la limita subzistenței?

Dinu Săraru: Păi acesta e pericolul, că o uzină s-a mai spus asta, care este uzina Eminescu trece peste toate împotrivirile și nu cere mult, dar cere respect pentru artă, pentru artist, pentru omul de cultură, pentru compozitor, pentru muzician, pentru ziua de mâine. Este greu și dumneavoastră știți, să recunoști că astăzi e foarte greu să abordezi subiectele culturale în condițiile pandemiei care bântuie țara românească astăzi și care obligă la sacrificii extraordinare. Mă mir că totuși putem saluta artiștii care, online sau în săli cu 20 de spectatori sau cu 30 de spectatori se aventurează și au curaj să facă un concert, să invite lumea la un concert, să invite lumea la o piesă de teatru, să invite lumea la un fapt de cultură. E foarte greu, e foarte greu! Și cum să vă spun eu, am o mare admirație pentru cultura românească. Am ascultat recent un fragment din ''Rapsodia română'' a lui Enescu, scrisă când era foarte tânăr, în poemul acesta, și mă gândesc câtă pierdere pentru cultură pentru educație, că vorbim despre educație se pierde în țara asta și se irosește și am fost impresionat că și la Opera Română s-au făcut spectacole 20-30% din sală, e un risc extraordinar.

Realizator: Am discutat un pic despre pierderile în domeniul cultural, în această perioadă de pandemie, dar vreau să-l întreb pe scriitorul Dinu Săraru cum au fost ultimii doi ani pentru el, acești doi ani plini de restricții, de limitări?

Dinu Săraru: Am avut și nenorocul faptului că nu văd, și noroc cu soția și fetele mele că m-au ajutat în nevederea asta, dar a fost greu, a fost greu, pentru că știți și dumneavoastră că sunt restricții pe care vârsta vulnerabilă ne obligă să le respectăm și am stat închis în casă. Doctorii care m-au văzut au spus că cel mai bine este să fiu acasă.

Realizator: Din perspectiva scriitorului, cum vedeți acești doi ani de pandemie transpuși în literatură, în actul de creație?

Dinu Săraru: Vedeți, mi-ați pus o întrebare extraordinară, pentru că nu am văzut în niciun text de literatură consacrat acestei cauze, încă nu s-a produs nimic, nicio piesă de teatru sau sau... s-a apelat la piese clasice, ca să zic așa, un actor mai curajos a pus în scenă o piesă pentru care la Teatrul Național am ridicat în picioare mii de tineri ''Tache, Ianke și Cadâr'', n-am curajul să mă duc acolo să o văd, dar uite ați spus o întrebare foarte interesantă că nu s-a gândit nimeni să întrebe: domne', care este pagina de literatură consacrată momentului actual, pentru un scriitor, să descrie povestea asta.

Realizator: Cum ar consemna scriitorul Dinu Săraru pandemia de COVID pentru posteritate? Într-o frază?

Dinu Săraru: Eu v-am spus că cu umorul lui, prietenul meu de Nicolae Ieram care s-a consacrat toată viața operei a lui Rebreanu, e singurul scriitor care are o ediție fundamentală la care a contribuit și Fundația ''Niște Țărani'', tipărindu-i unul din cele peste 22 de volume scrise de Rebreanu. Nu glumesc când spun că și-a scris pe piatra lui de mormânt: ''Ferește- mă, Doamne, de mai rău''! Adică de mai rău, cât, ce poate fi mai rău decât moartea? Ferește-mă Doamne, de mai rău! Și el n-a glumit și nu glumesc nici eu, dar este foarte interesantă întrebarea dumneavoastră și aș îmbrățișa pe scriitorul care ar avea curajul și talentul și viziunea și harul să descrie măcar într-o nuvelă starea de spirit a lumii endemice, adică viciată, pândită de cum să spun de pandemie, cum să zic zdrobită de pandemie.

Realizator: ... îngenuncheată.

Dinu Săraru: ...îngenuncheată - uite ce bine ați spus! - de pandemie. Da, mi-a făcut plăcere că ați pus această întrebare că poate ea va circula și va produce. E meritul dumneavoastră de ziarist de la Radio România Actualități, că ați pus o asemenea întrebare.

Realizator: Când ați știut că destinul dumneavoastră este acela de scriitor?

Dinu Săraru: Eram la Râmnicu Vâlcea, elev de liceu și aș fi vrut să mă fac critic literar și am avut noroc că am intrat în radio și am început cu critică literară, cu recenzii și pe urmă am trecut la cronica teatrală care m-a scos în lumină și m-a îndemnat să scriu, atunci, eram la Râmnicu Vâlcea elev de liceu.

Realizator: Atunci ați știut că veți fi scriitor, că destinul este cuvântul scris?

Dinu Săraru: Da. Am avut un profesor la liceu, Nicu Angelescu, mare profesor, prieten cu academicianul lingvist Rosetti, care nu dădea niciodată 10 sau cât am fost eu elev la liceu n-a dat niciodată, dar care a fost și directorul liceului și care era foarte învățat și care ne obliga să scriem pe caiete Globus, așa se numeau, cu o dungă roșie mare și să las loc pentru comentarii, dincolo de dunga asta roșie și am dat prima mea teză de elev de liceu și eram la etajul 2, clasa mea de clasa întâia de liceu și nu știu ce am scris și eu atunci că nu mai știu, uite m-ați provocat foarte frumos - și când am luat caietul, scria 10 și în paranteză semna  N.  Al - Nicolae Angelescu. Și am plecat cu caietul în mână, nu îmi venea să cred că eu am luat 10.

Realizator: Zburați atunci?

Dinu Săraru: Da, Liceul ''Alexandru Lahovari'' am luat 10 și strigam, și de la etajul doi m-am împiedicat și m-am rostogolit pe scările de piatră până jos și veneau toți copiii să vadă pe ăla care a luat 10 la Nicu Angelescu.

Realizator: Atunci ați știut că veți fi scriitor?

Dinu Săraru: Da, da, uite mi-ați adus aminte! Și eu cu caietul Globus în mână, cu 10 și în paranteză 10...

Realizator: Subliniat?

Dinu Săraru: Subliniat!

Realizator: Dacă ar fi să plecați singur, fără familie, pe o insulă pustie, ce ar lua scriitorul Dinu Săraru cu el?

Dinu Săraru: Să știți că eu nu pot pleca singur pe nici o insulă din lume și nu m-am gândit la asta... ce aș lua cu mine. Aș lua toată biografia mea, dar nu există pe lumea asta insulă mai mare și mai plină de sens decât în biroul acesta în care ne găsim noi.

Realizator: Este un loc special acest birou. Probabil că ascultătorii sunt curioși să afle cum este o zi din viața unui scriitor.

Dinu Săraru: Eu trăiesc, stimată colegă, cu aparatul de radio lângă mine, un aparat de radio după timpuri, dar care se găsește la piață, și în care ascult Radio România Muzical, care este un post de radio foarte nobil, în care se vorbește foarte frumos românește și foarte elegant și foarte civilizat și în care colegii dvs sunt învățați și începe ascultând Radio România Muzical, însă ascultând Radio România Actualități prima dată când mă scol. Radio România Actualități, care e plin dimineața de știri și are o verticalitate anume și are o emisiune RADOR, care dă comentarii internaționale foarte interesante, ca să știu și eu ce se mai întâmplă pe lume, să știm și românii ce se întâmplă.

Realizator: Vorbeați despre lume. Părăsirea spațiului rural românesc despre care am discutat în urmă cu câteva minute a avut drept consecință construirea unei a doua Românii, cea de dincolo de granițele țării, formată din țăranii români, din specialiștii români, din intelectualii români, din tinerii români. Ce schimbări va aduce pe termen lung acest proces de imigrație?

Dinu Săraru: Există foarte clar pentru mine că românii care s-au dus să câștige o bucată de pâine și au rămas acolo și nu se mai întorc sau se întorc foarte rar în țară, de-aia există și intelectuali mari, mari doctori, mari savanți, care pot să spun înnobilează numele de român și sunt chemați la emisiuni și vorbesc despre drama omenirii din ziua de astăzi. Dar există mulți români care ocupă locuri importante în lumea științei și în lumea medicinei, în lumea arhitecturii care fac cinste României și nu le e rușine și nu îți e rușine să spui că ești român.

Realizator: Am discutat la începutul emisiunii despre vocația dumneavoastră de constructor, de ziditor, de ctitor. Dovadă, ceea ce ați făcut la Teatrul Mic, dovadă - Teatrul Foarte Mic și totuși nu v-ați oprit aici; ați construit și la Teatrul Național. Ce au reprezentat pentru dumneavoastră cei patru ani petrecuți în fruntea celui mai important teatru românesc?

Dinu Săraru: Nu visam să stau pe scaunul lui Ion Ghica, care a fost și primul ministru al războiului de neatârnare și directorul Teatrului Național. Și am avut în spate fotografiile tuturor directorilor Teatrului Național; în mijloc, fotoliul lui Ion Ghica. Dar am apucat să văd și sărbătorirea a 150 de ani de la aprinderea luminilor în Teatrul cel Mare și a fost o sărbătoare pe care mi-a dăruit-o Dumnezeu, că am sărbătorit-o așa cum a trebuit și am adus în teatru, de la pensie forțată, mari actori care au împlinit pe scena Teatrului Național, cum a fost Dina Cocea, 90 de ani și am fost sărbătoriți și Teatrul Național sărbătorit și decorat. Și am avut și norocul că m-a obsedat drama istorică "Apus de Soare" a lui Delavrancea și am vrut să o pun la Teatrul Național și am reușit, cu sprijinul regizorului de film Dan Pița și a unui mare scenograf și a unui actor din tânăra generație, Costel Constantin, să refac istoria acestui spectacol care a fost jucat prima dată cu Nottara în rolul lui Ștefan cel Mare și, după aia, de Calboreanu, la care am fost și eu martor. La Calboreanu, am văzut în Sala teatrului Comedia, atunci pe Calea Victoriei, în picioare, plângând, 300 de batiste albe, când s-a prăbușit în scaun Calboreanu. Și când am pus eu "Apus de soare", cu un actor tânăr, care s-a înscris al treilea mare interpret al lui Ștefan cel Mare, l-am invitat pe Patriarhul Teoctist, care era în culmea gloriei lui ierarhice, și toți mitropoliții țării și toți episcopii țării, și la sfârșit, în picioare, plângeau 1300 de oameni și tineri și a vrut să îl vadă pe Costel Constantin, Teoctistul, și l-am adus pe scenă și a zis: domnule Săraru, am trăit cea mai frumoasă Liturghie din viața mea. Asta a rămas... cum să zic... pecetea mândriei mele patriotice și de creștin-ortodox.

Realizator: Despre patriotism și sensul culturii în evoluția unei națiuni, despre epoci apuse, incertitudinile prezentului și speranțele viitorului, despre cum s-au schimbat România și românii în ultimul secol, am discutat în această noapte cu scriitorul Dinu Săraru, într-o ediție specială de Ziua Unirii Principatelor Române. La mulți ani cu sănătate și proiecte împlinite, domnule Săraru!

Dinu Săraru: Vă mulțumesc foarte mult, pentru că ați venit să mă vedeți și să discutăm și vă spun că m-ați provocat la amintiri și la idei la care nu m-am gândit. De pildă, ideea cu scriitorul de azi și despre literatura sau teatrul consacrat pandemiei.

Realizator: Echipa nopții - Luminița Voinea, Luciana Gingărașu, redactori, Marius Țoghină și Claudiu Țigănaș, montaj și ilustrație muzicală și de la microfon Maria Țoghină. În numele tuturor, vă mulțumesc pentru atenție.