Îl poți vedea când la Iași, când la Cluj sau la Chișinău. Când prin Germania, când prin Suedia sau Italia. La volanul unui camion Scania, cel mai puternic din lume, pe care strălucește chipul de Hyperion al lui Eminescu și vestitele versuri: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie? Țara mea de glorii, țara mea de dor...”

S-a dus pe lângă tine. A zburat ca o părere.

Iar în urmă vezi un tricolor înalt, cât TIR-ul, pe care scrie mare și mândru: „Nu uita că ești român!”

Cine mai are timp în această perioadă nenorocită de asemenea vorbe? La ce mai folosesc, atunci când românii roiesc pe toate continentele pentru o pâine?

Unii îl consideră un excentric. Alții cred că TIR-ul lui „tunat” este un kitsch și îl prezintă la televizor, în emisiuni senzaționaliste, fără de niciun Dumnezeu.

Multora însă le place ideea și reacționează ca inspectorii de la poliție, care îl felicită și îl salută când îl văd pe șosea.
Trebuia să-l cunosc...

„Pe mine mă responsabilizează!”

„Mi s-a părut cel mai naționalist și cel mai profund mesaj pentru țara noastră: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie...” Așa am crezut eu. Așa a spus domnul Mihai Eminescu. Eu nu pot să-i spun altfel. Nu s-a dezis niciodată de România. „De la Nistru pân-la Tisa,/ Tot românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate...”

Oriunde te duci, fiecare popor își promovează valorile, cultura, propria entitate. Eminescu a văzut cum gândesc germanii, s-a întors în țară și s-a comportat impecabil. Bineînțeles că paradoxul nu putea să ne ocolească fiindcă avem și defecte”.

Așa gândește Gheorghe Vlase, un transportator de top în România.

Nu m-am putut abține și l-am întrebat dacă Eminescu nu este o povară când trece prin Europa. Fiindcă nu e simplu...

„Nu, domnule, pe mine Eminescu mă responsabilizează când merg prin Europa. Eu rămân foarte mândru de acest mare conațional al nostru și mesajul de pe camion este foarte important pentru mine. Înainte, când urcam pe un camion, deveneam un șofer ca toți ceilalți. M-am schimbat de când am pus acest mesaj pe TIR. Parcă am devenit alt om, mai liniștit, mai calm”.

Nu poți să încalci legile cu Eminescu pe TIR. Altfel ajungi alături de escrocii care au construit Banca Dacia Felix, fără să realizeze cât de mult îi obligă un asemenea nume. (Ce frumos ar fi fost dacă acea bancă s-ar fi impus și ar fi dus numele nostru vechi pe tot continentul...).

Da, și fizic este cel mai frumos și mai spiritualizat român din istorie. Este surprinzător că, în acest context al negării valorilor naționale, apare cineva care lucrează înr-un domeniu fără legătură directă - la vedere - cu viața spirituală și îl pune pe Eminescu pe camion. Tocmai ca să imprime în sufletele oamenilor altceva. S-au bucurat și suedezii de la Scania când au aflat...

„Basarabia nu e a mea, nu e a voastră...”

Este surprinzător ce spectacol descoperi când te apropii puțin de acest om. Într-o epocă de risipă exhibiționistă, când șoferii își pun balauri, vulturi sau femei goale pe camioane, Gheorghe Vlase merge contra curentului.

„Mă duceam în Suedia să ridic acest camion Scania. Pe drum, în avion, i-am spus însoțitorului meu: „Știi cum văd eu acest camion? Cu imaginea lui Eminescu, alături să stea versurile, cu scrisul lui frumos, iar pe spate, cu tricolorul, pe care să scrie „Nu uita că ești român!”

Îl ascultam și încercam să intuiesc mecanismul intim, care l-a îndemnat să procedeze așa. Fiindcă e limpede, atletic cum e, nu pare să fie un om labil. Se știe că sportivii au un echilibru psihic de invidiat. Ca să „tuneze” (oribil barbarism!) un asemenea camion, a plătit peste 2000 de euro.

Și merge mai departe.

„Acum am făcut alt camion, cu Ștefan cel Mare, cu vestita replică din „Apus de Soare” a lui Barbu Ștefănescu Delavrancea: „Moldova (...Basarabia) nu este a mea, nu este a voastră, ci a urmașilor voștri și a urmașilor urmașilor voștri, în veacul vecilor”.

Pe spate, este harta României reîntregite, pe care scrie „Nu uita că ești român!”

Dar de ce „a colaborat” el cu Delavrancea? A introdus în paranteză (...Basarabia). Am dezlegat misterul: Gheorghe Vlase este un militant deschis pentru reîntregirea națională a României.

S-a născut pe 12 februarie 1968, în satul Gheorghe Lazăr, la 17 kilometri de Slobozia. Este un sat unic prin numele lui. S-a format prin împroprietărirea țăranilor după Războiul de Independență, pe timpul lui Carol I. „Am fost la mormântul lui Gheorghe Lazăr de la Avrig și mi-a plăcut ce scria pe placă și am filmat: „Cititorule, ce ești am fost; ce sunt vei fi; gătește-te dar!”

Ai mei sunt din zona Buzăului. Am și rădăcini rusești. Un străbunic a venit din Rusia, pe vremea lui Alexandru Ipsilante. Am cercetat și am descoperit în arhive. Bunicul dinspre tată a murit în 2004, la 91 de ani. Era născut la Pîrscov, de Buzău. Bunica dinspre mamă era din zona Nehoiu. Ei îi datorăm toată educația primită. A murit în 2003, exact în ziua când împlinea 80 de ani.

Am făcut școala la Gheorghe Lazăr, apoi liceul la Călărași. Am urmat Academia de Științe Economice, pe care am terminat-o în 1994. Nu am fost un student strălucit”. 

„Nu aveam bani nici să beau un suc de la dozator!”

Lumea afacerilor din transporturi este destul de complexă. Cum a pătruns în ea un om care și-a pus poeziile lui Eminescu pe telefonul mobil?

„De nevoie. Eu am jucat fotbal până în 1993 la Călărași, la Slobozia, Craiova, Caransebeș, Sinaia... La mai multe echipe. În 1992, am avut un accident. Am fost operat de 4 ori la genunchiul drept. Nu aveam bani nici să beau un suc de la dozator, cum era pe-atunci. Aveam o Dacie Berlina, de la tata, ca să mă duc la recuperare. M-a rugat o doamnă s-o ajut să aducă niște marfă de la Europa. Am adus marfa, am colaborat cu ea un an apoi. Ea a prosperat binișor cu produse alimentare și cu textile. Peste un an a vrut să-și refacă viața. Nu mai era loc și de mine. Mi-am făcut o tarabă la 1 august 1994. Apoi altă tarabă. Mi-am luat o Dacie-papuc, cu tracțiune pe față. Era făcută din două mașini: o Dacie peste care trecuse un TIR. Am mai luat un „papuc”, am luat primul camion de trei tone jumate, o RABA, am mai luat unul la fel. Primul camion a fost o „frumoasă americană”. Așa i se spunea. Un asemenea camion a participat la un raliu de camioane și a câștigat nu știu ce premiu. Cumpărasem vreo 14 RABE prin 1998 și 6 „Frumnoase Americane”.

Am început să fac distribuție de băuturi – ape, sucuri, bere și băuturi alcoolice. Apoi, în martie 2002 am luat primul camion IVECO. Am început o relație foarte  frumoasă cu Volvo, de vreo doi-trei ani. Le-am luat pe toate în leasing. Volvo nu mi-a mai dat camioane fiindcă expunerea mea față de companie era destul de mare, comparativ cu ceea ce făceam eu. Și atunci, m-au ajutat cei de la IVECO. Am luat un camion Mercedes. În 2009, a apărut primul Scania. Am luat numai camioane unice după configurația lor.

Primele transporturi le-am făcut cu produse alimentare. Era destul de greu. Munceam cu fratele meu. Descărcam amândoi câte zece tone de drojdie.

Eu știu cât am muncit și știu cum să apreciez fiecare bănuț. M-am chinuit să ajung aici. Nu mi-a picat nimic din cer. Nu am avut moșteniri, nici afaceri cu statul. Cum au procedat alții.
Fiecare cu răspunderea lui...”

Sigur e bun de titlu:

„Fiecare cu răspunderea lui...”

Devine extrem de sobru când vine vorba de obligațiile noastre morale.

„Facem tot vestul și Turcia. Spre est – nu. Doar până la Nistru, adică doar în România”. Adică în Basarabia, încerc eu să spun ceva. „Nu, eu vorbesc de România. Până la Nistru, eu nu voi spune niciodată altfel. Nu este o provincie a României. Este România. Partea noastră, ceea ce noi am fost atât de lași 20 de ani, încât, atunci când au avut nevoie de ajutorul nostru, le-am întors spatele. Este un lucru pe care îl cunosc și nu vreau să-l comentez... „

Foștii lui socri erau de la Cernăuți.

Cunosc aceste lucruri și refuz să vorbesc. Nu vreau să scot în relief lașitatea noastră. Să rămână acolo o pată pe care, dacă vom reuși s-o ștergem în timp...

Nu știu. Nu cred că putem noi. Noi avem povara  părinților noștri, care au fost lași. Nu trebuie s-o luăm personal. Au fost exponenții unei generații de lași. I-a luat Partidul Comunist de la sapă și i-a dus la bloc și i-au făcut puturoși. Iar acești oameni m-au educat pe mine. Până să-mi dau și eu seama că trebuie să muncesc, am bâjbâit. N-o luăm personal. Nu e cazul alor mei. Eu văd ca ansamblu.

Nu suntem condamnați, ne merităm soarta. Eu sunt de-aici, din epoicentrul zonei agricole. Avem pământul cel mai bun din lume. Pământul e ca un organism viu. Străinii cumpără mereu și noi nu facem nimic să-i împiedicăm..”.

Nu vede nicio schimbare în economia noastră. România a ajuns pe butuci. La propriu, fiindcă vinde bușteni.

„Nu se simte niciun reviriment. Noi nu producem nimic! Exportăm materie brută! Cereale, bușteni, cherestea, substanțe chimice... Și aducem de-afară făină, uleiuri, margarină, unt! Automotive aduce de-afară piese, asamblează cu mână de lucru ieftină și merge înapoi. Nokia a plecat de-aici în căutarea lucrătorilor mai ieftini din Ucraina.

De când umblu, eu nu am auzit de măriri de lefuri în Germania.

Fiecare trebuie să-și facă treaba la locul lui, să scoată măcar un leu în plus pe zi, să plătească taxe și impozite. Dacă toți ne-am comporta așa, automat și bugetul ar fi altul, iar România ar merge. Firma mea are profit lună de lună, fără pierderi. Eu sunt particular. De 20 de ani, tot ce este privat este demonizat în țara asta”.

Și dacă Ion Iliescu ar fi singurul „gânditor” care a distrus patrimoniul ralizat pe vremea comuniștilor, incitând contra noilor capitaliști, tot ar mai fi o speranță.

„A venit dobitocul ăsta de Iliescu care a demonizat orice e privat. A, că s-au întâmplat tot felul de matrapazlîcuri în mediul privat? Dar tot cu ajutorul lor. Astăzi avem atâtea companii de stat, pe care se bate monedă astăzi și care ies în pierdere mereu. Și de câte ori statul nu mai este performant, mărește taxele și impzitele. Cine-i de vină? De ce aș fi eu vinovat că ei nu au manageri buni? Au distrus școala și tot ce mai mergea în țara asta”.

Vine însă și scadența, aici, pe Pământ. Nu în Cer.

„Vor da socoteală.

Nimeni nu pleacă de pe lumea asta fără să plătească. Am exemple multe. Acel om care stătea cu automatul în spate, Dan Iosif, știți bine cât de mult s-a chinuit. Și toți se vor chinui dacă vor face rău. Vor plăti într-un fel sau altul. Nimeni nu este iertat. Totul este un echilibru”.

Și la prima vedere, nu pare un om credincios. În orice caz, nu un ortodox practicant. Nici nu ar avea timp, dar parcă poți să știi? De unde să fi deprins această raportare la pedeapsa divină, care lipsește la generațiile noi?

„Din educația pe care am primit-o de la bunica. Bunica avea o cană pe care mi-o punea într-un colț de dulap, după ușă. Erau șase zile de școală pe săptămână și punea în cană 6 monede de trei lei. În fiecare zi, aveam dreptul să iau o monedă de trei lei. Erau banii pentru patru eugenii pe zi. Într-o zi i-am spus că nu mai am bani de eugenia. „Înseamnă că într-o zi ai mâncat mai mult”. Nu mi-a zis altceva, dar mi-a dat de înțeles că nu e bine. Atât e dreptul meu!”

Discuția alunecă spre elita care nu are soluții pentru ieșirea din dezastru. „Știți ce n-am învățat noi după 50 de ani de comunism? Că în 50 de ani ne-au plecat cei mai mulți reprezentanți ai elitei, pe care i-am omorât la Canal, alții care au scăpat au fugit în străinătate. Iar după revoluție nu am știut să facem lobby să le arătăm că uite, am stat 50 de ani sub comunism și vă rugăm să veniți înapoi să ne arătați ce-ați văzut în străinătate să ne ajutați să redevenim ce-am fost. Acest infractor Ion Iliescu îl alerga pe regele Mihai.

Țara a ajuns în această situație precară din cauza lipsei de autoritate. Erau niște oameni slabi, care au stat în umbra lui Ceaușescu, niște cîrcotași ieftini. A venit Iliescu să-i spună lui Ceaușescu ce gândea, ca Pârvulescu? A stat ascuns și, când i s-a oferit ocazia, la împușcat. Asta a fost tot. Eu pot vorbi fiindcă am devenit un pion în economia românească. Am acest drept, mi-l arog. Eu aduc taxe și impozite acestei țări. El ce-a făcut pentru țara asta? Au căpușat toate întreprinderile profitabile de stat?”

Se gândește „să tuneze” alte camioane cu Nicolae Iorga, cu Burebista. Sau poate cu Mihai Viteazu: „Pohta cea-am pohtit: Ardealul, Moldova și Țara Românească”. Conștiința unității naționale de destin în câteva cuvinte. 

„Oamenii obișnuiți nu prea știu însemnătatea acestor personalități. Elita se construiește. Elita de astăzi este needucată încă. Educația este obligatorie pentru elită. Aparții elitei atunci când nu faci doar pentru tine. Mi-a spus un director de la Volvo că are o leafă de 4000 de euro. Cum, numai atât? Da, zice, când eram tânăr, Volvo mi-a dat un serviciu bun. Mi-a ținut copiii la școală. Mi-a plătit soția. Deși eu ofeream foarte puțin pentru companie. Acum, la 52 de ani, am extraordinar de mult de oferit pentru Volvo”.

Cele mai performante mașini
 
A luat primul camion fiindcă nu făcea targetul la bere. „Toți făceau targetul la sfârșit de lună și explodau aprovizionările”. Stătea și se uita pe drum să vadă dacă vine camionul, depindea de el, nu putea să-și ia bonusul pentru atingerea targetului.
Avea de lucru cu camioanele numai la sfârșit de lună, ca să facă targetul. Apoi a început să diversifice activitatea.

„Am trecut pe mărfuri industriale: transportam orice. Bere, ulei, cherestea, orice. Am avut în 1998, o secție de îmbuteliat ulei. Ajunsesem la performanța să îmbuteliez 40.000 de sticle pe zi la Slobozia. Treptat, nu a mai fost loc de mine în domeniu. Devenisem ca un fel de căpușă. A venit grupul Alimenta și a preluat tot. Au venit și francezii...

Am plecat și am dezvoltat divizia de cisterne. Fiind într-o zonă agricolă, mi-am dezvoltat și flota pentru cereale...”
La început, făcea transporturi numai pe România. Treptat, a ieșit cu prelate, cu cisterne și chiar la cereale. Acum este un cărăuș multiplu și 284 de camioane – IVECO, VOLVO și MERCEDES.

„Toate camioanele sunt performante. Sunt la fel. Este o iluzie că ar fi diferite. Se deosebesc doar prin confortul șoferului. Este foarte important cum configurezi acel camion. Dacă îți iei un camion să cari piatră, cu șasiu ranforsat, cu punte de 54 de tone, apoi îl scoți de la piatră și agăți o prelată de el, aspectul fizic nu mai este în regulă. Este ca un măgar între oi. Nu este eficient, are consumul specific ridicat din cauza aspectului fizic, a aerodinamicii. Nu poți să mergi pe transporturi internaționale cu un asemenea camion”.

Marele secret: evaluarea costurilor

Omul îndrăgostit de Eminescu are o minte de economist inflexibil. Altfel nu ar fi rezistat în această perioadă. „Majoritatea firmelor de transport din România au o mare probloemă: nu știu să-și identifice cheltuielile. Nu-și evaluează costurile. Ce înseamnă să faci un preț? Suma totală a costurilor, plus un adaos comercial. Dacă nu ai repere în regulă pentru costuri, clachezi. De exemplu un consum specific cu 20 de tone – ar trebui să fie de 32-33%. Dacă el dă 35-36 % la 10.000 de kilometri, înseamnă vreo 300 de euro diferență. Afară poți să câștigi 300-1000 de euro. Dacă iei 1000, ești un om fericit. Câștigul mediu pe un camion este de 500-600 de euro. Dacă ai pierdut 300 de euro la motorină, mai pierzi și la taxe că nu le-ai luat cum trebuie, dacă anvelopele le-ai bugetat pentru un număr de kilometri și tu ți-ai luat anvelope la un preț care nu corespunde  cu bugetul tău, nu sunt exploatate corespunzător cu numărul de kilometri pentru care ți le-ai bugetat, mai pierzi și de-acolo 100 de euro. Ai pierdut 400 de euro deja! Mai faci nu știu ce lucruri pe regie, ai încărcat regia cu diferite cheltuieli și nu ești eficient, ai mai pierdut și de-acolo 100 de euro. Unde mai este profitul?”

Șoferii pun întrebări banale, dar trebuie să știi să răspunzi

Și totuși, cum poți să reziști? Să fie doar o chestiune de contabilitate? Sau de noroc?

„Flotele organizate de concurenții mei, pe care îi respect, își schimbă camioanele an de an. Cei mici nu pot. Și-au luat camioane noi, apoi, prin 2010, le-au vândut pentru că nu le-au mai putut și au luat altele mai vechi. În 2011, le-au vândut și pe acelea și au luat altele și mai vechi. Nu au știut cu ce se mănâncă și au pierdut”.

Trebuie să mai fie un secret al profesiei de transportator într-o lume complicată. „Secretul profesiei de transportator astăzi este să fii foarte bine documentat, să știi ce îți dorești, să-ți fixezi o țintă la care să poți ajunge și e foarte important ca, atunci când te întreabă șoferul ceva, să știi să-i răspunzi. Altfel ai terminat afacerea. Șoferii te vor întreba totdeauna ceea ce numai ei știu. Adică lucruri... banale.”

Cum poate un șofer să-l convingă pe acest patron să-l angajeze?

„Nu găsești șoferi de calitate. Îi formezi ca să fie. Important este să aibă fondul bun, un caracter bun.
Când vine la angajare, să nu vină cu mâinile în buzunare, să nu vină cu șapcă în cap, să nu vină murdar, mototolit, să nu vină nebărbierit. Dacă vine așa cum vreau eu, pe acela îl pot face șofer. Înseamnă că are caracter. Dacă nu are grijă de el, cum pot să cred eu că, dacă îi dau un camion de 100.000 de euro, el va avea grijă de afacerea mea?

Cum pot să cred?

Eu asta fac. Vreau acești oameni. Ei vin aici și dacă nu se formează, pleacă.

În șase luni, poate fi un om pe care să te bazezi, dacă îndeplinește condițiile de care am spus. Șoferii seniori pot fi și ei relativ pregătiți ca să-i învețe pe tineri. De obicei, îl las singur în ghearele necunoscutului. Vreau să-și dezvolte personalitatea, altfel se va ascunde mereu. Dacă cedează psihic, te debarasezi de el. Nu e frumos ce spun, dar asta e. S-au epuizat bateriile.

Pentru mine, cel mai important izvor de energii pozitive este familia. Dacă el are probleme acasă cu soția, cu părinții, cu socrii sau copiii și nu reușește să le lase jos când urcă în cabină, nu ai ce face cu el.

Toți oamenii sunt buni. Dar acest hazard al vieții de zi cu zi te aruncă în situații destul de complicate. Și atunci s-ar putea să nu fii pregătit pentru acele lucruri. De aceea, eu vreau ca un copil de 9-10 ani să participe la un joc de echipă, să dobândească spriit de echipă, să fie combativ. Fiecare om are calități ce trebuie lucrate. Cum Brîâncuși lucra un lemn sau o piatră care nu spunea nimic și scotea opera de geniu. Așa și oamenii. Părinții, școala, societatea trebuie să fie sculptorii tânărului ca să nu rămână un lemn fără valoare”.
Și eu care am venit la domnul Vlase cu șapcă...

„E grav că impozitele pe care le plătesc regulat nu se întorc spre mine”

Când l-am întrebat care este problema care îi dă cea mai mare bătaie de cap, mi-a dat un răspuns la fel de surprinzător:
„Taxele și impozitele pe care le plătesc și pe care eu le aștept să se întoarcă spre mine. Cum? Prin oameni bine instruiți, educați și sănătoși. Acesta trebuie să fie efectul impozitelor și taxelor pe care eu le achit lună de lună. Ce te faci dacă ai sute de zile de concedii medicale în contabilitate, oameni pe care îi trimit să învețe despre camioane și ei nu sunt în stare să înțeleagă și să acumuleze nimic fiindcă nu au făcut exercițiul minții la școală și, automat, nu mă ajută cu nimic în afacerea mea? Aceasta este problema mea: taxele și impozitele plătite egulat nu se întorc spre mine. De 20 de ani, Ministerul Învățământului a devenit un cobai. Orice ministru vine cu o idee”.

Eu sper că oamenii de afaceri vor face presiuni treptat asupra politicienilor care trebuie să devină responsabili pentru perspectivele României. Este esențial ca oamenii de afaceri să conștientizeze că ei înșiși fac parte din aceeași societate, că au și dreptul de a acționa asupra intereselor generale, așa cum au obligația să-și plătească dările. Politicianul de stânga vede în omul de afaceri un adversar, are chiar grijă să le spună – mai în șoaptă - oamenilor obișnuiți că este chiar dușmanul lui, deși ia bani de la el! Aici este impostura morală a gânditorului de stânga, fiind deci incapabil să promoveze adevărata performanță individuală și colectivă. 

„Eu am fost consilierul primarului pe probleme de sport. Am făcut sport. Sportul mi-a creat altă imagine asupra vieții. Ideea competiției o aveam de-atunci. Copiii încep activitatea sportivă la 9-10 ani prin jocuri de echipă. Când vin la muncă la 19 ani, au deja noțiunea de echipă. Astăzi, majoritatea nu pot comunica. Un copil crescut singur la părinți nu știe să împartă cu nimeni nimic. Nu știe să desfacă o jumătate de eugenia și s-o dea altcuiva. Nu are această noțiune. Ceea ce facem noi astăzi este consecința educației și a culturii în cei 20 de ani de carte. Prin urmare, venim la muncă și, teoretic, ar trebui să fim pregătiți. Ca albinele care știu ce au de făcut. Șoimii patriei devin elevi, elevii ajung studenți, studenții devin specialiști, muncesc, fac și cresc copii, apoi mergem ca elefanții spre sfârșit. Cu o pensie liniștită, când ne putem plimba fiindcă abia acum avem timp să vedem cât de frumoasă e țara asta. Și nu reușim să ajungem aici din incultură. Părinții mei se duc în excursii pe la mânăstiri și își trăiesc viața altfel. În timp ce majoritatea bătrânilor stau cu masa plină de medicamente și așteaptă sfârșitul. Iar noi ar trebui să avem un sfat al bătrânilor, însă nu mai avem nevoie de bătrâni. Nu ne mai interesează. „Niște oameni, acolo și ei,/ Care știu dureros ce e suta de lei”. 

Eu accesez Netul pe telefon. Uite, aici am Eminescu – „Poezii”, am Anastasia Lazariuc, pe care o admir, Adrian Păunescu – „Repetabila povară”, Ion Aldea Teodorovici – „Casa părintească”. Lucrurile de căpătâi, pe care eu le ascult zilnic. Când sunt eu necăjit...”

Da, un om performant poat fi și „necăjit”.

„Am momente când pot să fiu necăjit... că nu sunt atât de deștept ca să rezolv problemele cât mai bine posibil”.

Au fost și lucruri urâte...

Știe „să-și citească” de la începutul unei afaceri clienții. „Nu mă mai pot lăsa pe mâna hazardului”. Și cu toate acestea, nu ar mai vrea să mai ia de la capăt aceeași profesie. „Este un domeniu frumos, dar nu aș mai vrea să mai trec prin ce-am trecut. Prea multe lucruri urâte. În 2005, mi-au murit 18 oameni într-un accident de microbuz. Veneau la muncă... Nu știe nimeni ce s-a întâmplat. Microbuzul a intrat într-un copac. Am făcut infarct la serviciu... Au fost și lucruri urâte. Nu mai vreau să-mi aduc aminte...

Am așa o povară în sufletul meu...

Vă povesteam de lașitatea generației părinților mei față de frații noștri din teritoriile invadate. Așa am ajuns și eu... Nu mai vreau să aud.

Sunt prea bătrân la 44 de ani să îmvăț altceva. Dacă făceam agronomia, să pot vorbi cu pământul, intram în agricultură”.
Zice că nu se teme de concurență.

„Avem raporturi frumoase, de colegialitate, mai puțin concurențiale cu partenerii din domeniu. Fiecare are segmentul lui. Eu nu car mașini. Nu fac lucruri pe care le fac alții. Mă poate învinge cineva numai dacă mă bate la costuri sau să facă niște matrapazlîcuri care nu țin la nesfârșit. Deci eu trebuie să-mi țin foarte strâns costurile. Controlându-mi atent costurile, pot să-mi fac planuri de viitor.

Nu mă sperie concurentul străin. Aici există alte conotații. Costurile concurentului străin diferă de costurile românești. Sunt mai mari. Salariile și motorina Legislația din domeniu „putea să fie și mai rea”. „Eu nu-mi aduc aminte de vreun parlamentar care să se ocupe de transporturile noastre”.

„L-am făcut pentru cei care înțeleg, ca toate lucrurile care-s făcute”

„Îl cunosc dintotdeauna, îmi povestește Adrian Constantin, artistul din Slobozia care i-a „tunat” camioanele. Noi facem prelate pentru el. Este un tip efervescent. A fost ideea lui, puțin excentrică și frumoasă prin mesaj. Nu mai are nimeni așa ceva. Șoferii pun gagici goale pe camioane. În rest, a fost o chestiune de inspirație. Aceste valuri simbolizează  efervescența gândirii lui Eminescu... Pentru Ștefan am folosit imaginea unor codri și un soare care luminează din ei așa... Eu le desenez. Un text din Barbu Delavrancea...

Pe spate am pus tricolorul cu România Mare.

Eu îl susțin în demersul lui pe Gigi Vlase. Este un patriot adevărat. În dezastrul în care am ajuns, cum să nu dorești binele României? Și Eminescu a spus cel mai frumos... Dar avem și oameni incapabili să stea în loc și să gândească puțin la acest mesaj. L-am făcut pentru cei care înțeleg, ca toate lucrurile care-s făcute.  Cine nu pricepe să fie sănătos. Rămâne mai sărac cu neînțelegerea pe care o are. Am făcut grafica, am o firmă de producție publicitară. Uite, flăcările de pe camionul cu Eminescu semnifică ardoarea, tensiunea sentimentului... Numai domnul Vlase merge cu acest camion de 730 CP. Nimeni nu merge cu el. Nimeni altcineva nu umbă cu Eminescu. Costă mai mult ca un Ferrari. Doarme în mașină.

Cu Ștefan cel Mare tot el va circula...”

Merge cu Eminescu prin toată Europa, peste tot...

Într-o zi din 1993, o dubă rula prin București cu viteză minimă. Nu avea caroserie și purta pe platformă două panouri imense, lungi de 3 x 2 metri, pe care scria cu litere enorme: „Eminescu a murit de sifilis!”. Să se vadă de la 100 de metri.

Ulterior, au venit atacuri la fel de jenante contra lui Eminescu, de fapt, împotriva națiunii române. „Eminescu este cadavrul nostru din debara”.

Nu am aflat nici până azi cine l-a trimis pe acel șofer pe străzile Capitalei. Începuse dezastrul.

M-aș fi dus să-l cunosc și pe el...

Viorel Patrichi