Să ții legătura cu cei dragi on-line a devenit parte din rutina noastră a tuturor, iar pentru mulți principalul motiv pentru care au învățat să folosească telefonul mobil sau computerul. Despre ceea ce simt cei care pleacă acolo unde ajung știu cu adevărat doar cei care pleacă. Oamenii emigrează pentru o viață mai bună, renunță la o parte din viața lor care s-a construit aici și în aceste condiții e greu să vorbești despre greutățile și dorurile prin care treci, e greu chiar și să te uiți la ele, pentru că atunci îți pierzi argumentele și motivele pentru care ai plecat și ți-e teamă să nu-ți fugă lumea de sub picioare. Nu putem fugi de dorurile noastre, dar le putem înțelege și putem învăța să trăim cu ele.

Asta îmi propun în aceste emisiuni dedicate nostalgiei migranților să creăm un spațiu de dialog în care cei plecați și cei rămași să vorbim despre dorurile noastre, să nu ne prefacem că nu sunt și să învățăm ce am putea face cu ele. Azi vorbim despre dorurile sale, dar și ale mele cu Dumitru Marian, un vechi și bun prieten cu care am lucrat împreună, cu care am vorbit inclusiv în acest studio despre cinematografia din Moldova, despre evenimentele de film pe care le organiza cât era aici și care de câteva luni e cu toată familia sa la Bruxelle în Belgia.