Mai mulți oameni de știință cu contribuții importante în descoperirea insulinei s-au considerat neîndreptățiți de alegerea Comitetului Nobel. De altfel, unul dintre laureați, Frederick G. Banting, a ales să împartă recompensa financiară asociată premiului cu colegul său mai tânăr, Charles Best, alături de care și-a desfășurat activitatea de cercetare și care nu a fost nominalizat pentru premiu.

Conform Fundației Nobel, procesul de nominalizare la Nobelul pentru Medicină se desfășoară în felul următor: Comitetul Nobel trimite scrisori confidențiale unor personalități marcante din domeniu, printre care și foști laureați, solicitându-le să nominalizeze un candidat. Persoanele ce pot face nominalizări sunt: membri ai Adunării Nobel din cadrul Institutului Karolinska din Stockholm; membri suedezi sau străini ai claselor de Medicină și Biologie din cadrul Academiei regale de științe a Suediei; laureați ai premiului Nobel pentru Fiziologie și Medicină sau cei ai premiului Nobel pentru Chimie; profesori ai facultăților de medicină din Suedia, Danemarca, Finlanda, Islanda și Norvegia; profesori de la cel puțin alte 6 facultăți de medicină din lume, alese de Adunarea Nobel; alți oameni de știință pe care Adunarea Nobel consideră că merită să-i abordeze în acest scop. Autonominalizările nu sunt luate în considerare.

De altfel, pornind de la cazul lui Charles Best, Fundația Nobel recunoaște că "este foarte neobișnuit pentru ca cineva să primească Premiul Nobel în Fiziologie sau Medicină în același an în care este nominalizat pentru prima oară". Însă, interesant este că, după cum se poate vedea în arhiva instituției care acordă aceste premii (The Nobel Assembly at Karolinska Institutet din Stockholm), atât Banting cât și Macleod au câștigat încă de la prima nominalizare. Cei doi și-au publicat rezultatele cu privire la insulină în 1922 și au fost nominalizați în premieră la Nobel în 1923. Banting a fost nominalizat de G. W. Crile (Cleveland), F. G. Benedict (Boston) și August Krogh (Copenhaga - laureatul din 2020 al Nobelului pentru Medicină), iar Macleod a fost nominalizat de G. N. Stuart (Cleveland) și de August Krogh.

Charles Best, deși cel mai apropiat colaborator al lui Frederick G. Banting și cercetător cu o importantă contribuție la descoperirea insulinei, nu a fost nominalizat.

Premiul Nobel câștigat de Banting și Macleod a fost contestat din clipa în care a fost anunțat. De ce a fost inclus Macleod și de ce a fost exclus Charles Best, dar și James Collip? Alții au fost de părere că Nicolae C. Paulescu, Joseph von Mering sau Oskar Minkowski ar fi fost cel puțin la fel de merituoși, dacă nu chiar mai îndreptățiți la premiu, notează nobelprize.org.

Conform informațiilor existente în Arhivele Nobel, Paulescu nu a fost niciodată nominalizat, iar Collip și Best au fost nominalizați pentru alte contribuții abia în 1928 și respectiv 1950, în timp ce von Mering a fost nominalizat, dar doar în anii 1902 și 1906. Din acest grup, Minkowski a fost nominalizat de cele mai multe ori - 1902, 1906, 1912, 1914, 1924 și 1925. Astfel, conform statutului Fundației Nobel, nefiind nominalizați în acel an, niciunul dintre acești candidați nu avea cum să primească premiul în 1923.

Dezbaterea pentru Nobel

Până când Banting și Charles Best au reușit izolarea insulinei, în februarie 1922, care a fost administrată apoi cu succes unui prim pacient uman, Paulescu aștepta confirmarea solicitării de patent pe care o depusese. El a primit brevetul cu numărul 06254 pe 10 aprilie 1922. Astfel, când Banting și Macleod au primit Nobelul pentru Medicină în 1923, savantul român a scris o scrisoare către Comitetul Nobel, explicând că trebuie să aibă prioritate pentru descoperirea insulinei. Solicitarea sa a fost însă respinsă, notează și portalul diabetes.co.uk, într-un material dedicat în ianuarie 2019 contribuției lui Nicolae Paulescu la descoperirea insulinei.

În 1971, Roif Luft, președintele de atunci al International Diabetes Federation și al Comitetului Nobel pentru Fiziologie și Medicină, a scos în evidență faptul că Banting și Best au interpretat greșit cercetările realizate de Paulescu în lucrarea lor publicată în 1922 în Journal of Laboratory and Clinical Medicine. "El (Paulescu) susține că injecțiile în venele periferice nu produc efecte și experimentele sale arată că o a doua injecție nu produce un efect la fel de important ca prima", scriau în mod eronat cei doi, după cum a observat Luft.

În 1969 Best își cere scuze într-o scrisoare adresată profesorului Ion Pavel. "Doresc să-mi exprim regretul pentru această eroare nefericită și sper că eforturile dumneavoastră pentru a onora activitatea Profesorului Paulescu vor fi răsplătite cu un mare succes", scria principalul colaborator al lui Banting.

De asemenea, Roif Luft susținea că a fost o greșeală din partea Comitetului Nobel faptul că nu l-a creditat pe Paulescu pentru descoperirea făcută. "Un lucru rămâne, și anume că descoperirile anterioare făcute de Paulescu au fost interpretate greșit de Banting și Best din motive despre care nu mai putem ști nimic în ziua de azi... În opinia mea, premiul (Nobel) ar fi trebuit - fără niciun dubiu - să fie împărțit între Paulescu, Banting și Best'', susținea Luft.

Recunoașterea

La 50 de ani după ce lucrarea lui Paulescu a fost publicată, Murray Anderson, un profesor de fiziologie la College of Medicine din Glasgow, a scris un articol în care recunoștea descoperirile făcute de Paulescu. Într-o ediție din 1971 a publicației Journal of the History of Medicine and Allied Sciences, Murray scria:

"Insuficientă recunoaștere i-a fost acordată lui Paulescu, distinsul savant român care, în perioada în care echipa din Toronto abia își începea cercetarea, reușise deja să extragă hormonul antidiabetic al pancreasului și să-i demonstreze eficiența în reducerea hiperglicemiei la câini diabetici".

În 1993, Institutul National de Diabet, Nutritie și Boli Metabolice din București a fost numit în onoarea lui Nicolae C. Paulescu, iar în 1994 a fost lansat și un timbru în onoarea savantului român.