Încă înainte de a fi opriți din drum, fiind la frontieră, basarabenii auzeau, de peste Nistru, când mai clar, când mai înfundat, huruitul mașinii infernale de represiuni, a malaxorului în care se spărgeau țipetele a milioane de victime și în care erau fărâmițate și zdrobite popoare întregi. Este o minciună scârboasă că românii basarabeni i-au așteptat pe ruși în iunie 1940 să-i „elibereze” și să-i rupă de la Țara-Mamă (pentru fanii de ieri și de azi ai lui Stalin și Putin a se vedea rapoartele secrete către conducerea de la Kremlin ale primului șef al N.K.V.D. din R.S.S.M., N.Sazîkin). În realitate, alții îi așteptau – mercenarii lor adunați în grupuri teroriste și diversioniste. Arhivele și documentele desecretizate arată că majoritatea absolută a populației din Basarabia se temea teribil de regimul comunist din Uniunea Sovietică. Cel puțin din trei motive principale: confiscarea averilor și proprietăților private; ofensiva totală împotriva bisericii și a lui Dumnezeu; foametea organizată, deportările și teroarea generală.

Basarabenii cunoșteau destul de bine ororile din imperiul sovieto-ateist de la frații lor transnistreni, care, pentru a se salva de la moarte, fugeau cu miile în dreapta Nistrului, în România. Când, nepoftită de nimeni, Armata Roșie a năvălit în Basarabia, peste un milion de oameni au încercat să fugă din calea ei, dar „eliberatorii” au închis în câteva zile toate trecerile peste Prut și au declanșat teroarea și masacrul populației civile. După asasinatele în masă și arestările neîntrerupte ale oamenilor pașnici, după incendierea și distrugerea bisericilor, o spaimă de moarte a intrat în fiecare familie și casă.

La nici un an de la „eliberare”, în ziua de 7 iunie 1941, N.K.V.D.-ul sovietic de la Chișinău cere aprobarea Moscovei și 1315 vagoane pentru deportarea a 85 de mii de basarabeni în Siberia. Peste o săptămână, la 14 iunie, în condiții de neimaginat, eșaloanele ticsite cu elitele basarabene – profesori, preoți, politicieni, învățători, foști primari, prefecți, moșieri, industriași, funcționari din administrația românească – trec Nistrul și se îndreaptă spre lagărele de concentrare sau de exterminare de dincolo de Ural. O anchetă nefinalizată, întreprinsă de autoritățile românești după dezrobirea Basarabiei (1941), când sovieticii s-au retras în fugă, fără să reușească să șteargă toate urmele genocidului comis în perioada 28 iunie 1940 și 22 iunie 1941, arată că „eliberatorii” au deportat și ucis timp de un an, prin tortură, împușcare sau masacrare, circa 300.000 de oameni, sau10% din numărul populației dintre Nistru și Prut.

Apocalipsa începută de regimul de ocupație este întreruptă provizoriu de războiul mondial, dar va fi reluată cu o cruzime și mai înfiorătoare după august 1944. Mai întâi sunt mobilizați și aruncați pe prima linie a frontului sovieto-german circa o sută de mii de bărbați tineri, care neavând nici o experiență de luptă sunt schilodiți și împușcați cu nemiluita. Urmează foametea organizată de Kremlin din 1946-1947, în urma căreia pier în chinuri groaznice peste un sfert de milion de basarabeni. Iar peste doi ani, la 6 iulie 1949, zeci de mii de oameni gospodari („chiaburii”) sunt aruncați în eșaloanele morții și împrăștiați prin mlaștinile Siberiei și prin pustiurile Kazahstanului. Astfel, prin exterminarea fizică și deportarea autohtonilor, drumul spre deromânizarea Basarabiei, spre rusificarea, colonizarea și mancurtizarea ei, era deschis pentru Kremlin.

Ce a urmat, e o altă filă din Cartea ororilor, dar într-o zi de 6 iulie, după 71 de ani de la cel mai mare val de deportări, este necesar, pentru vindecare, să înțelegem ce s-a urmărit cu adevărat prin golirea Basarabiei de elitele românești și de oamenii ei cei mai reprezentativi. La fel, și la București, și la Chișinău, ar trebui să se conștientizeze că deportările masive din 14 iunie 1941, 6 iulie 1949 și 1 aprilie 1951 sunt părți foarte importante din vechiul și halucinantul proiect al Moscovei de a domina și de a înainta spre Balcani, spre Constantinopol și spre Vest, de a distruge și asimila, mai întâi, ființa națională a Basarabiei, de a face, după un respiro, următorul pas, peste Prut, apoi, după un alt respiro, alt pas peste Dunăre și Carpați. Și așa, pas cu pas, până când neamul românesc, în mințile tulburi ale ideologilor imperiali de la Kremlin, va fi rusificat, amputat și înghițit pe bucăți, iar România va fi ștearsă de pe harta lumii. Însă, dincolo de fantasmagoriile descreieraților și experimentele hidoase ale Moscovei, se cere să le spunem răspicat stafiilor nesătule – imperiul țarist s-a prăbușit, Uniunea Sovietică s-a năruit – iar România și românii au rămas în picioare și vor dăinui veșnic în vatra lor milenară, fără să le pese prea mult de poftele expansioniste ale lui Stalin sau Putin.

Deși această restituire parțială a memoriei este departe de a fi un rechizitoriu, s-ar mai cere spus că cei care au deportat și dezmembrat familii și neamuri, cei care au asasinat milioane de oameni și au vărsat sânge nevinovat, cei care au scârnăvit credința, adevărul, istoria și sufletul popoarelor înrobite, nu dau nici un semn că ar avea mustrări de conștiință după un experiment diabolic și un trecut atât de oribil. Dimpotrivă, după ce s-au asigurat că nu vor fi trași la răspundere pentru crimele lor abominabile, fără pic de remușcare, nu ne permit să ne ridicăm în picioare, ne dau indicații insistente să nu răscolim trecutul, să nu căutăm documentele tăinuite în arhive, să nu ascultăm mărturisirile supraviețuitorilor, să nu îndrăznim cumva să le cerem socoteală pentru faptele lor oribile împotriva națiunilor și umanității. Cinismul lor fără de margini e la fel de dezgustător ca și crimele pe care le ascund, sau le prezintă ca fiind colective, ale tuturor, nu individuale. Pretinsa lor nevinovăție, camuflată după munți de minciună și îndemnuri mascate de a tolera crima și răul, le garantează dominația, bogăția și perpetuarea. Ei iau în derâdere suferințele popoarelor nedreptățite, ei le impun sisteme politice, ideologii și regimuri pe placul lor, ei le dau în cap și peste gură celora care refuză să fie papagalii lor, ei adună toate cozile de topor de pe pământurile ocupate și le dau puterea și comanda să-și jefuiască țara și să-și umilească neamul. Apropo de cozile de topor: pentru colaboraționismul lor, adeseori din tată în fiu, ele și astăzi continuă să fie plătite, folosite și protejate de Kremlin, iar numele lor, ca și ale acelora care au organizat masacre ale populației civile și au întocmit listele a zeci de mii de deportați, sunt tăinuite cu strășnicie. De ce?

O istorie suferită și trăită de milioane de români se scufundă în uitare și nepăsare. Icoana unor teritorii străvechi românești lunecă încet din inima urmașilor și de pe harta unității, măririi și trăiniciei noastre. Un neam întreg stă încremenit de decenii la masa tăcerii. Să nu-și poată aminti cum arăta Țara întreagă, să fi uitat drumul spre acea Țară fabuloasă în hotarele ei firești, și fi pierdut firul divin în măsura de a nu continua rugăciunea noastră de totdeauna întreruptă de străini în vara anului 1940?

Ochii fraților, părinților și buneilor noștri deportați de la vatra și casele lor ne privesc din alte timpuri și din alte depărtări. Ochii lor sunt ca cerul Basarabiei în luna iulie: în așteptare. Ce așteaptă ei? Să le recunoaștem chipul din tinerețe, să le luăm o parte din suferințe și spaime, să le facem și lor un loc la masa tăcerii? Sau așteaptă să ne ridicăm de la masa tăcerii și să mărturisim lumii întregi despre Golgota românească…