Populația rurală este expusă unui risc de sărăcie mult mai mare decât populația din urbe. Rata sărăciei în anul 2019 în mediul rural a fost de 34,5%, față de 11,2% în mediul urban. În profil regional se observă că nivelul sărăciei este mult mai mare în regiunea de sud (40,4%), în timp ce în municipiul Chișinău este mult mai redus (4,4%).

În funcție de tipul gospodăriei, cele mai scăzute rate ale sărăciei s-au înregistrat la gospodăriile formate dintr-un singur membru în vârstă de până la 60 de ani și la gospodăriile formate din cuplu familial fără copii, cu capul gospodăriei în vârstă de până la 60 de ani (13,0%).

Cea mai ridicată rata (38,1%) s-a înregistrat la gospodăriile formate dintr-un singur membru în vârstă de 60 de ani și peste, precum și la gospodăriile cu trei sau mai mulți copii.

Sărăcia variază și în funcție de nivelul de educație al capului gospodăriei și, respectiv, probabilitatea de a fi sărac este mai mică în cazul gospodăriilor cu un nivel mai înalt de instruire al principalului întreținător.

În funcție de sursa principală de venit al capului gospodăriei, cele mai vulnerabile la sărăcie sunt gospodăriile unde capul gospodăriei este salariat în sectorul agricol (43,2%) sau beneficiază de alte transferuri, cum ar fi plățile sociale, pensiile alimentare, bursele etc. (46,2%), precum și gospodăriile cu capul gospodăriei fiind lucrător pe cont propriu în sectorul agricol sau pensionar (circa 38% fiecare).

Rata sărăciei extreme (pragul de 1689,7 lei pe lună) a fost de 10,7%. Indicele profunzimii sărăciei, care reprezintă deficitul mediu al consumului populației necesar pentru a depăși pragul sărăciei, în anul 2019, a constituit 3,68%, ceea ce înseamnă că pentru depășirea sărăciei, în condițiile păstrării sau reducerii nivelului actual de inegalitate, este necesară majorarea consumului populației în medie cu 3,68% din valoarea pragului absolut al sărăciei.