Prima dintre aceste provincii însă care a decis să se unească cu România a fost Basarabia, ruptă de la trupul Moldovei și anexată la Imperiul Rus în 1812. Despre calvarul românilor din dreapta Prutului și despre unirea Basarabiei cu România, în 1918, ne relatează Corneliu Rusnac.

16 mai 1812. O dată uitată sau necunoscută astăzi de cei mai mulți dintre noi. Dată la care Moldova de Răsărit, numită ulterior Basarabia, a intrat în componența Rusiei Țariste. Înainte de toate trebuie spus că în urma războiului ruso-turc din   1806-1812, câștigat de Imperiul Țarist , rușii cereau „ambele țări românești”, Muntenia și Moldova și se pare că doar iminența atacului lui Napoleon a făcut ca pretențiile rusești să se reducă treptat, de la ambele țări române, la toată Moldova, apoi la teritoriul Moldovei dintre Nistru și Siret, pentru ca până la urmă pretențiile să se limiteze la ținuturile dintre Nistru și Prut. Pentru Țara Moldovei, trunchierea ei și ocuparea părții de Răsărit, a însemnat o catastrofă, spune istoricul Valentin Constantinov.

„Pentru Țara Moldovei, evident, a însemnat un mare cataclism. De altfel, să amintim aici, anexarea, în anul 1775, a Bucovinei care era, de fapt, nucleul Țării Moldovei. De acolo țara Moldovei și-a pornit calea în direcția sud-estică. Acolo erau primele reședințe domnești ale voievozilor Țării Moldovei. Deci, pe de o parte pierderea Bucovinei, și pe de alta pierderea Basarabiei (sau mai exact spațiului dintre Prut și Nistru pe care rușii l-au numit ulterior Basarabia) a însemnat o adevărată catastrofă pentru populația din aceste zone, consecințele căreia le resimțim și în zilele noastre”.

În primii ani de ocupație rusească, Basarabia s-a bucurat de o oarecare autonomie în cadrul Imperiului Rus. Legile vechi mai erau respectate, limba țării era utilizată în Biserică, administrație și învățământ.

După 1826-1827 însă, aceste libertăți au fost anulate, Basarabia a devenit o simplă gubernie rusească, iar limba română a fost exclusă din viața publică. Au urmat zeci de ani de rusificare fără precedent. Odată cu începutul secolului XX, viața politică, socială și economică din Imperiul Rus a fost marcată de ample procese și mișcări revoluționare care au culminat cu detronarea țarului Nikolai al II-a și cu revoluția din februarie.

O febră generală a cuprins fostul imperiu, iar Basarabia nu a fost o excepție. Fosta guvernie rusească își proclamă autonomia, iar apoi independența.

Schimbările de putere din Rusia din 1917, mai întâi revoluția zisă ”din februarie”, iar apoi puciul bolșevic din 25 octombrie, au semănat peste tot haos și dezordine. Sfatul Țării, parlamentul de atunci de la Chișinău, a încercat să reinstaleze ordinea. Nu a putut, însă, face față cu propriile forțe numeroaselor bande și detașamente de soldați ruși bolșevizați care dezertau de pe frontul din România și care au ajuns să terorizeze întreaga Basarabie. În plus, guvernul de atunci de la Chișinău trebuia să facă față și prețențiilor teritoriale ale Ucrainei, guvernul căreia considera Basarabia teritoriul său.

În aceste condiții, pe 27 martie 1918, Sfatul Țării votează unirea Basarabiei cu România. Ce a însemnat această unire pentru locuitorii provinciei? Scriitorul și publicistul, Iurie Colesnic.

„Această unire a fost făcută grație unor elite politice foarte conștiente de ceea ce fac. Basarabia nu ar mai fi rezistat încă timp de vreo 50-60 de ani în Imperiul Țarist sau cel sovietic și noi am fi ajuns în situația Transnistriei de azi. Exemplul Transnistriei demonstrează ce se poate întâmpla cu o populație care ajunge în afara culturii naționale, cu atât mai mult sub o influență ideologică foarte puternică. Anul 1918 înseamnă salvarea noastră în istorie și 22 de ani de administrație românească au fost un respire extraordinary pentru această populație, fiindcă s-a ajuns la școală națională, școala națională a creat cadre naționale, a creat prima elită sau generația de aur de scriitori pe care am avut-o noi. Vă dau un singur nume – Vladimir Cavarnali – care în 1934 a luat premiul Fundației Regale pentru poezie, alături de Emil Cioran”.

Această idilă nu a durat, însă, mult. A venit anul 1940 în care Basarabia și nordul Bucovinei sunt ocupate de Uniunea Sovietică, în urma unui ultimatul înaintat de guvernul de la Moscova. În 1941, aceste teritorii reintră în componența statului român, însă numai pentru 3 ani, până în 1944. Odată cu reinstaurarea puterii sovietice, urmează colectivizarea forțată, foametea organizată din anii 1946-1947, închiderea bisericilor, deportările în timpul cărora au murit zeci de mii de oameni. Istoricul Ion Varta, fost director al Serviciului Arhivă de Stat. 

„A fost apogeul acelor crime și atrocități la care s-a dedat regimul sovietic de ocupație în aceste teritorii. Era, de fapt, punctual culminant al acestei drame cumplite care a fost una permanent. Ea a debutat chiar în primele zile de ocupație sovietică și acordul final a fost această deposedare abuzivă de bunuri și separearea capilor de familie de familiile lor.

Așadar, 106 ani de dominație țaristă, 25 de ani în cadrul României Mari, 48 de ani de ocupație sovietică și 28 de ani de independență. Două secole marcate de  schimbări de regimuri și guverne, de ocupații și războaie, dintre care cel mai mare a fost de fiecare dată cel pentru istorie și limbă.