Supraviețuitorii basarabeni ai deportărilor în Siberia sau Kazahstan sau ai foametei din 1946 care a ucis 300.000 de oameni nu și-au putut spune propria versiune a istoriei, scrie Digi24.

Basarabia a fost alipită Imperiului Țarist în 1812. A redevenit parte a statului român în martie 1918 datorită votului exprimat de Sfatul Țării de la Chișinău. În cei 22 de ani de administrație românească, Basarabia a depășit rapid multe din ostacolele ridicate de țarism în calea modernizării. Învățământul, infrastructura, conectarea societății la marea cultură europeană au înregistrat progrese remarcabile. Pe de altă parte, Basarabia a fost afectată din plin de slăbiciunile sistemului politic de la București, dominat din 1930 de regele autoritar Carol al II -lea. În plus, URSS nu a recunoscut niciodată unirea Basarabiei cu România. Agenții sovietici au pus la cale atentate, sabotaje și chiar tentative armate de preluare a puterii.

Basarabia în România | Apărare, transport, educație

Marea elită românească a salutat într-o manieră practică revenirea Basarabiei la România. Armata și Siguranța aveau în grijă permanent frontiera ușor penetrabilă de pe Nistru. Sistemul feroviar a fost refăcut și conectat cu cel european. Sistemul de învățământ s-a extins rapid, au fost înființate școli de toate gradele, licee, s-a perfecționat învățământul universitar, iar studiile în străinătate au devenit accesibile unui număr mai mare de tineri.

Iurie Colesnic, istoric, Chișinău: „Basarabia nu avea licee, avea gimnazii rusești care în 1918 s-au transformat în licee și aceste licee au dat primele generații de basarabeni care erau integrate deja în sistemul românesc și au dat culturii române nume mari în literatură, în știință. A fost un succes al școlii pentru că în Basarabia s-a reușit aducerea unor mari profesori, unor oameni foarte devotați acestei cauze, a pedagogiei și ei s-au implicat plenar în formarea generațiilor basarabene. Aici a fost succesul mare.”

Politica | Basarabenii, marginalizați la București

Dar dacă elita culturală basarabeană s-a integrat rapid în lumea românească, politicienii basarabeni au întâmpinat mari dificultăți. Aliați înainte de război cu ardelenii, basarabenii s-au pierdut repede în vârtejul politic românesc. Comportamentul lor politic, marcat de opoziția față de puternica administrație țaristă, era complet diferit de obiceurile repezite și clintelare de la București.

Iurie Colesnic, istoric, Chișinău: „În România exista un altfel de partid politic, o altă relație în interiorul partidului și integrarea basarabenilor în aceste partide s-a făcut ușor, însă aceștia nu s-au simțit atât de confortabili precum ar fi dorit . Exemplul clasic este Stere care a venit cu idei socialiste în România, a trecut în Partidul Liberal, nu a reușit să se mențină acolo până în 1918, apoi a continuat la Partidul Țărănesc Basarabean, s-a unit cu Partidul Național Român din Transilvania și a fost eliminat din acest partid și tot parcursul acestei vieți este trecerea de la un partid la altul fiindcă nu își găsea locul în această politică mare pentru că morala pe care el o promova nu se potrivea cu sistemul moral care exista în partidul românesc.”

Anii '30| Se afirmă generații educate în România

În anii '30, odată cu ridicarea primei generații educate în România, situația avea șanse să se normalizeze. Tatăl basarabencei Valentina Sturza, Grigorie Scafari, a devenit parlamentar după 9 ani în care a fost primar în satul natal, Ciuciuleni:

Valentina Sturza, economist, supraviețuitor gulag: „A fost ales ca deputat în Parlamentul României, a fost secretarul Partidului Liberal pe Basarabia, președinte era Ion Inculeț, ministrul Afacerilor Interne a României și avea și era și președintele partidului pe Basarabia. Tata a lucrat cu dumnealui în timpul în care a fost primar și era deputat în Parlamentul României, a fost premiat cu cruce de aur de către Carol II pentru deosebite lucrări care s-au făcut în acea comună. El a construit foarte multe obiecte sociale. A construit baie, școală, poduri, șosea, grădinițe...”

Evoluția autoritară a regelui a afectat însă nu numai sistemul politic, ci și atmosfera generală din țară, inclusiv cea din Basarabia.

Carol al II -lea detesta partidele, nu se limita la a imprima direcția generală a țării, voia să conducă direct, drept care submina autoritatea șefilor de partid promovând oameni loiali, dar care săreau trepte esențiale în carieră. A izolat-o complet pe regina-mamă Maria pentru că i se părea că îi umbrea prestigiul. Nu suporta criticile publice. A ajuns astfel în conflict cu unul dintre cei mai respectați basarabeni, mitropolitul Gurie Grosu.

Gurie Grosu | Preotul care i-a spus "Nu!" regelui

Ascet și patriot adevărat, preotul fusese exilat în Siberia în vremea țarilor din cauza insistenței cu care apăra cauza românească. La Chișinău, Iurie Grosu i-a refuzat lui Carol al II -lea privilegiul regal de a intra în altar. La București, nimeni nu îndrăznise măcar să îi atragă atenția.

Dan Ciachir, teolog ortodox: „În 1936, Regele Carol al II lea, aflat în vizită la Chișinău, a vrut să intre prin ușile împărătești, prerogativă a regilor României în calitate de urmași ai împăraților bizantini. Numai că regele Carol al II-lea nu fusese uns de Biserică și trăia în concubinaj cu Elena Lupescu. Și atunci în auzul în 2500 de oameni, în Catedrala Soborul, și cu mâna de mitropolit ridicată, a spus: "Măria Ta! Asta să o faci când oi veni cu coroana pe cap și soția legiuită alături!". Peste un an nu mai era mitropolit. Omului acela atât de corect și de blând i s-au inventat fraude, luări de bani.”

Astfel de abuzuri afectau imaginea Bucureștiului în diversele cercuri basarabene. Din cauza politicilor consecvente de rusificare, în orașe, inclusiv la Chișinău, românii nu erau majoritari. Campaniile electorale erau perioade de agitație, marcate de violență.

Septembrie 1924 | Atacul sovietic de la Tatar-Bunar

În 1918, România preluase Basarabia din mijlocul războiului civil în care se prăbușea fostul imperiu. În primii doi ani de administrație românească au fost uciși mai mult de 160 de jandarmi și militari români. Atmosfera de nesiguranță era întreținută sistematic de rețele subversive sovietice, aflate în subordinea serviciului secret al Armatei Roșii. Cea mai gravă tentativă de destabilizare a zonei, orchestrată de Comintern, a avut loc în septembrie 1924 la Tatar-Bunar, în sudul Basarabiei.

Cosmin Popa, istoric specializat în spațiul URSS: „A debutat în 11 sept 1924 cu un atac asupra unui târg comunal din satul Nicolaevka unde un grup de insurgenți a început să tragă la întâmplare asupra oamenilor, reușind să îi captureze pe primar și pe șeful postului local de jandarmi și să îi omoare. Iar începutul adevăratei insurecții de la Tatar Bunar - azi în Ucraina, este un centru raional care aparține de Odesa - a avut loc în 15 septembrie când o rețea condusă de acel Linin a încercat să instaureze o republică sovietică socialistă în Basarabia. Atacurile insurgenților au fost dublate de o intensă activitate propagandistică, de răspândire a urnor zvonuri care spuneau că armata bolșevică a intrat deja în Basarabia și că avea să fie ocupată în curând și armata română alungată. După trimiterea unui detașament din corpul III de armată, si tuația a fost readusă sub control.”

Iurie Colesnic, istoric, Chișinău: „Acolo a fost o intervenție armată din partea URSS cu echipe bine organizate, cu agenți care erau stabiliți în Basarabia de mai mult timp și s-a încercat pornirea unor răscoale pentru că exista ideea revoluției mondiale care oriunde te-ai duce poți să o aprinzi și să o pornești. Această revoltă nu a avut succes pentru că populația nu accepta ideea schimbării armatei. Pentru că trecuse prin perioada 1917 - 1918 și văzuse ce înseamnă omul cu armă și la ce duce anarhia. Evident că această încercare de a cuceri militar un spațiu a fost un eșec și ei au fost condamnați și pedepsiți.”

Așa-numitul proces al celor 500 a avut loc la București. Pe fondul propagandei făcute de presa socialistă, la care s-au raliat și unii intelectuali cunoscuți, numai 87 dintre ei au fost condamnați. Restul au fost eliberați din lipsă de dovezi.