Istoricul Mariana Țăranu, care a studiat acest fenomen, povestește prin ce metode a fost realizată foametea în Basarabia:

„Foametea în Basarabia a fost promovată la nivel de politică de stat. Înfometarea constantă, această politică criminală de înfometare a populației a avut consecințe grave, una dintre acestea fiind canibalismul.

Puține de tot erau familiile care au reușit să-și salveze toți membrii de la moarte în timpul foametei organizate. 

De cele mai mult ori familiile nu aveau putere să-și înmormânteze decedații, îi târau până ca cimitir și îi lăsau sau îi scoteau doar până la poartă. Cele mai multe decese au fost în iarna 1946 - primăvara 1947. Aduse la cimitir, cadavrele erau aruncate după gard. În primăvară, la indicația administrației sătești, au fost săpate gropi comune unde au fost aruncate cadavrele. Nu se mai făceau sicrie, nu erau preoți care să facă slujbe de pomenire. Mulți nu știu unde le sunt înmormântate rudele, pentru că atunci erau bucuroși să scape de cadavre. În primii ani după foamete nu vorbeau despre aceasta.

Am documentat un caz în regiunea găgăuză, când au murit patru frați și tatăl nu-i putea înmormânta și i-a ținut în beci. Primăvara, cineva de la sovietul sătesc i-a pus pe toți în căruță și i-a dus și i-a aruncat în groapa comună. Foarte puțini oameni spun că mama a dat de pomană o cană de chișleag, sau un boț de macucă. Dar aceasta era un lux în acele timpuri.

Dar astăzi, în R. Moldova nu avem un monument al victimelor foamei, ridicat la inițiativa administrație centrale. În perioada sovietică noi am fost puși în situația să renunțăm la memorie. Dar la trei decenii de la declararea independenței noi nu păstrăm memoria celor care au murit prin înfometare. Dacă vorbim despre foamete, fiecare familie își are morții săi în timpul foametei. În acea perioadă, 20% din populație a murit de foame”.