Pe de altă parte, intensificarea politicii externe americane a reușit să estompeze disensiunile dintre țările Uniunii Europene. Este mai mult ca sigur că la întâlnirea miniștrilor de externe ai UE ce va avea loc la sfârșitul săptămânii nu se va decide ridicarea unor sancțiuni economice față de Rusia. Pe de altă parte, un sprijin militar al NATO pentru Ucraina, care tocmai a început operațiuni militare de anvergură în zona Donețk, este din ce în ce mai probabil. Federika Mogherini, reprezentantul principal al UE în domeniul politicii externe și de securitate, a declarat că orice schimbare în atitudinea UE este condiționată de respectarea de către Rusia a acordului de la Minsk, semnat anul trecut în septembrie, notează Rador.

În aceste condiții, Rusia este interesată de slăbirea solidarității dintre țări membre UE și NATO. Cu alte cuvinte, Moscova dorește câte un „cap de pod” în alianțele occidentale pentru a mai slăbi coeziunea acestora și, implicit, a anihila măsurile care ar putea fi luate împotriva sa. Mijloacele folosite de Vladimir Putin nu sunt noi: energia și autoritatea. Se pare că, din acest punct de vedere, Rusia are cel puțin doi „clienți” care sunt de acord să adopte poziții favorabile Kremlinului chiar în interiorul NATO și UE: Turcia și Ungaria.

Turcia

Incepând cu primăvara arabă, în Turcia s-a acumulat o frustrare față de aliații NATO.

Turcia – la insistențe americane – a abandonat contactele cu Iranul și a contribuit la izolarea regimului Assad din Siria, dar, astfel, și-a diminuat propriile șanse de a juca un rol de mediator regional în Orientul Apropiat. Din punct de vedere turcesc, această atitudine nu a adus beneficii Turciei. Assad nici măcar nu a fost răsturnat de la putere, așa că nu mai pot avea cu el nici un fel de comunicare. Turcia este beneficiar al resurselor energetice din Caucaz. Oleoductul BTC (Baku-Tbilisi-Ceyhan) și gazoductul BTE (Baku-Tbilisi-Erzurum) sunt surse energetice foarte importante, mai ales în condițiile în care au căzut proiectele Nabucco și South Stream. La Ankara însă se știe că Rusia – care a mai purtat un război în Caucaz – poate periclita această sursă. Marea Neagră a fost, până în prezent, zona de influență a celor două țări mari: Rusia și Turcia. Odată cu dezvoltarea bazei NATO la Deveselu și la Mihail Kogălniceanu, în România, SUA are o alternativă în ceea ce privește accesul la Marea Neagră, alta decât Turcia. La aceasta se mai adaugă nemulțumirea turcilor – ceea ce rezultă din documentele Wikileaks – față de pretenția României de a juca un rol regional mai important în zonă. Ankara consideră, că România ar dori să acorde șanse mai mari țărilor mici în regiune, ceea ce i-ar afecta interesele. Să nu uităm că Turcia – chiar dacă a abandonat ideea panturcismului, adică crearea unui singur stat pentru a aduna toate popoarele turcofone – dorește întărirea legăturilor cu țările care au populații de origine turcă, cum sunt Turkmenistan, Azerbaidjan, Tadjikistan, Kârghâstan și unele zone ale Kazahstanului. Toate aceste țări sunt în „vecinătatea apropiată”, adică în zona de securitate ale Rusiei. Regimul autoritar al lui Recep Tayyip Erdogan și, mai ales, declarațiile acestuia, nu de puține ori excentrice, au atras critici ale Statelor Unite la adresa Turciei ori pentru nerespectarea principiilor democratice, ori pentru atitudinea ostilă față de unii aliați, cum ar fi Israelul.

Din aceste motive, atitudinea Turciei față de Occident s-a schimbat, în ultima vreme și se poate constata și o apropiere în unele chestiuni între Ankara și Moscova.

Ungaria

În 2010, după opt ani de guvernare socialistă în Ungaria alegerile au fost câștigate cu mare majoritate de partidul Fidesz, care, deși în anii ’90 a pornit ca un partid liberal, din noiembrie 2000 este membru în EPP. Sesizând că majoritatea populației dorește o schimbare radicală față de guvernarea socialistă, care și-a sincronizat totdeauna pașii cu instituțiile europene, Fidesz a proclamat o politică națională în „interesul maghiarilor” ceea ce a însemnat concesii foarte mari pentru retorica naționalistă, nu o dată antieuropeană și antiamericană. Specialiștii Fidesz în comunicare au exploatat și anumite frustrări istorice ale unui segment semnificativ al societății maghiare față de o serie de evenimente din secolul XX (Trianon, pierderea armatei al 2-lea maghiare la cotul Donului, politici de asimilare forțată față de minoritățile maghiare din fosta Cehoslovacie, fosta Iugoslavie, România și Ucraina, neimplicarea Occidentului în timpul invaziei sovietice prin care revoluția anticomunistă din 1956 din Ungaria a fost înăbușită). Propaganda Fidesz a sugerat că pentru toate aceste tragedii ale poporului maghiar este vinovat într-un fel Occidentul, care a trădat cauza maghiară de dragul păcii cu URSS. Președintele Fidesz și primul ministru, Viktor Orbán, a proclamat, în consecință, o politică „neortodoxă” bazată pe prioritatea interesului național față de politica de alianțe (practicată cu precădere de socialiști). Antioccidentalismul lui Fidesz avea și o altă motivație. Întrucât criteriul de promovare exclusivă în Fidesz era loialitatea față de partid și nu competența profesională, rezultatele economice ale țării au scăzut dramatic chiar după primul an de guvernare a Fidesz. Pentru a explica dificultățile economice, Fidesz a dat vina pe bănci și pe firme multinaționale, pe care a început să le impoziteze suplimentar. Din acest motiv s-au stricat relațiile Ungariei cu FMI și cu UE, care acuză Budapesta de practici anticoncurențiale. Pentru a echilibra balanța financiară și a găsi sprijin politic față de criticele venite din Bruxelles sau Washington, Ungaria a început să se orienteze către Rusia. De altfel, responsabil cu așa numita „deschidere către Est” era chiar Szíjjártó Péter, actualul ministru de externe. Astfel s-a realizat contractul de dezvoltare a centralei nucleare de la Paks cu Rusia, în valoare 10 miliarde de euro (detaliile contractului rămânând secrete pentru 50 de ani), iar Budapesta și-a manifestat intenția de a beneficia de gazul rusesc prin South Stream (până când Putin însuși a abandonat proiectul).

Dincolo însă de interese economice, partidul de guvernământ din Ungaria avea nevoie de Rusia și din punct de vedere politic. Rusia lui Putin era mult mai tolerantă față de derapajele guvernului maghiar de la principiile democratice (subordonarea politică totală a mass-media publice, pensionarea forțată a judecătorilor, restrângerea competențelor Curții Constituționale, etc.) decât Parlamentul European, care, în vara anului 2013, a votat Raportul Tavares, un veritabil rechizitoriu la adresa autorităților maghiare.

Noua direcție a politicii maghiare a fost anunțată în mod formal, explicat și ideologizat de către cea mai autorizată voce. Anul trecut, la școala de vară de la Tușnad, Viktor Orbán a spus că democrațiile liberale au intrat în declin. În toată lumea se caută o alternativă și s-a constat că cele mai eficiente modele de stat au Rusia, Turcia și China, sugerând că și Ungaria ar trebui să opteze pentru unul din aceste modele.

În ceea ce privește poziția Ungariei față de conflictul din Ucraina, aceasta este ambivalentă. Pe de o parte ministrul de externe Péter Szíjjártó a declarat că Ungaria este solidară cu deciziile adoptate în comun privind sancțiunile împotriva Rusiei, pe de altă parte însă a pledat pentru o „consultare permanentă” cu Rusia în domeniul politicii energetice și consideră că răspunsurile la provocările globale se pot da mai ușor împreună cu Rusia. A propus, totodată, începerea discuțiilor despre crearea de contacte între Uniunea Eurasiatică și Uniunea Europeană.

În concluzie, se poate observa că există câteva similitudini între Turcia și Ungaria în raporturile lor cu Rusia. Fiecare dintre cele două țări are frustrări istorice și/sau mai recente față de Occident. Forțele politice conducătoare din ambele țări folosesc discursul naționalist. Ambele țări sunt dependente de resursele energetice rusești și, în fine, în toate cele trei țări sunt la putere forțe politice autoritare, care încalcă des și conștient principiile democratice.

Totodată trebuie remarcat, că apropierea față de Rusia a conducerii celor două țări este totuși conjuncturală, motivată mai mult de rațiuni de politică internă (consolidarea puterii), și nu se poate vorbi despre o decizie strategică de schimbare a politicii de alianțe. Rămâne de văzut în ce direcție vor evolua aceste politici, în situația în care Ucraina va decide să rezolve conflictul cu Rusia pe plan militar și va primi pentru aceasta sprijinul NATO.