Steaua poartă numele de catalog PDS 70, iar astronomii bănuiesc de mai mult timp că o planetă se naște pe orbita ei. Planeta nou descoperită a primit denumirea PDS 70b. Această descoperire este importantă pentru că ea confirmă modelul teoretic despre modul în care se formează planetele pe orbitele stelelor.

În momentul aprinderii unor noi stele, acestea sunt înconjurate de un halou de praf, roci și gaze cosmice. În acest halou încep să se concretizeze noile planete embrionare, prin ciocnirea particulelor de rocă, praf și gaze care rămân laolaltă sub imperiul gravitației și cresc în timp, curățând de resturi prin asimilare orbita pe care se află.

Astronomii au detectat mai multe discuri protoplanetare, așa cum se numesc mediile circumstelare în care se formează noi planete. Însă până în prezent nu au reușit să fotografieze nicio planetă în curs de formare din cauza distanțelor enorme din cosmos și a faptului că strălucirea stelelor eclipsează complet lumina reflectată de planete (același motiv pentru care nu putem vedea cerul înstelat în timpul zilei pe Pământ).

Calea orbitală pe care planeta PDS 70b o desenează în discul protoplanetar din jurul stelei PDS 70 a fost descoperită în 2012, așa că oameni de știință de la Institutul Max Planck pentru Astronomie și de la Observatorul European Austral (European Southern Observatory - ESO) s-au concentrat asupra acestei zone din jurul astrului în încercarea de a observa direct și planeta care se naște acolo.

"Aceste discuri din jurul stelelor tinere sunt câmpuri fertile în care se nasc planete, însă până acum am reușit să detectăm foarte puține indicii despre aceste corpuri protoplanetare", a declarat astronomul Miriam Keppler de la Institutul Max Planck. "Până acum, aceste planete embrionare nu au fost detectate direct, ci doar prin analiza urmelor pe care le lasă în cadrul discurilor de materie rămasă după aprinderea stelelor", a adăugat ea.

Steaua PDS 70 are câteva trăsături care au individualizat-o ca pe o bună candidată pentru căutarea de planete în curs de formare. În primul rând, discul său protoplanetar este foarte mare, având o rază de aproximativ 130 de unități astronomice (1 UA este egală cu distanța de la Soare la Pământ - adică aproximativ 150 de milioane de kilometri). Pentru comparație, Centura Kuiper de comete și asteroizi de la marginea sistemului nostru solar se află la doar 50 UA distanță.

Fiind o pitică portocalie, cu masa mai mică decât Soarele, această stea nu este extraordinar de strălucitoare, devenind o țintă excelentă pentru observații astronomice derulate prin intermediul unui coronagraf. Coronagraful obturează strălucirea stelei pe care o acoperă cu un disc negru (vizibil în centrul imaginii) crescând astfel vizibilitatea altor eventuale obiecte aflate pe orbita respectivei stele.

Descoperirea planetei în curs de formare a fost făcută cu instrumentul denumit SPHERE din dotarea telescopului VTL (Very Large Telescope) aparținând de ESO. Folosind coronagraful și filtrele de polarizare a luminii ale telescopului, astronomii au descoperit o protoplanetă foarte mare, cel mai probabil o viitoare gigantă gazoasă, ce traversează discul protoplanetar al stelei PDS 70, fiind încă în proces de creștere prin acumulare de materie din respectivul disc.

Conform analizei spectrale a acestei protoplanete, astronomii au descoperit că deja are o masă de câteva ori mai mare decât Jupiter, iar orbita sa se află la distanța de 22 UA de steaua PDS 70, fiind puțin mai departe de stea decât este Uranus de Soare. Această planetă încheie o orbită completă în jurul stelei sale în aproximativ 120 de ani tereștri, iar temperatura sa la suprafață este de circa 1.200 de grade Kelvin (925 grade Celsius). În pofida distanței mari față de steaua sa, care este și mai puțin strălucitoare decât Soarele, această protoplanetă este mult mai fierbinte decât cea mai fierbinte planetă din sistemul nostru solar, Venus, unde media temperaturii la suprafață este de aproximativ 737 Kelvin (465 Celsius).