„Am fost nouă copii. Ne-au ridicat pe toți și ne-au dus acolo. Am trăit acolo zece ani. Noi dormeam. Ne-au trezit și ne-au spus: încărcați-vă și mergem la gara de la Revaca. Ne-au încărcat în vagoane în care duc vitele și ne-au dus în Siberia. Am mers vreo lună de zile. Era foamete. Ne luau la lucru la scos cartofi, noi am venit și nu aveam nimic. Frații mei spălau aurul prin sită. Îmi amintesc că zăpada era de trei metri, iar eu cu mama ne duceam și le făceam drum, ca să poate trece râul”, sunt amintirile Elenei Roșca, deportată la vârsta de 13 ani în Siberia.

Cu lacrimi în ochi și amintiri dureroase în suflet mai multe persoane, victime sau rude ale deportaților,  au depus flori la Monumentul ridicat pe locul unde acum aproape opt decenii, au fost urcați în vagoane de vite și trimiși în ținuturi îndepărtate, zeci de mii de români basarabeni.

Și viața Mariei Panfili s-a schimbat într-o singură noapte, când în ușă le-au bătut reprezentanții puterii sovietice.

„Eram nouă copii. Fix la ora unu de noapte au venit înarmați cu automate. Era vreo șase. Ne-au înconjurat casa. Dimineața la ora opt ne-au dus la gara de la Șoldănești și ne-au urcat în vagoane. Timp de două zile nu ne-au dat mâncare și nici mâncare. Tata plângea. Când au început să ne hrănească, tata s-a bucurat că ne pregătesc pentru muncă, înseamnă că nu ne vor împușca”, a m[rturisit Mariei Panfili.

Istoriile celor două femei seamănă cu istoriile a alte zeci de mii de deportați. Familia care urma să fie deportată era trezită în miez de noapte. Câteva persoane îmbrăcate în uniforme militare și alții în civil intrau în casele oamenilor și îi anunțau că sunt deportați în locurile îndepărtate la nord, în Siberia. Toate se petreceau în numele așa-zisei puteri supreme. Oamenii aveau la dispoziție doar câteva minute pentru a-și face bagajele, care nu trebuiau să depășească 40 de kg per familie. Erau îmbarcați în trenuri pentru transportul de mărfuri, câte 100 de persoane împărțeau același vagon, timp de 2-3 săptămâni. Este scenariul tras la indigo, prin care au trecut zeci de mii de oameni din Basarabia care au fost deportați în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941.

Mulți dintre cei deportați nu s-au mai întors niciodată înapoi. Iar cu fiecare an, numărul celor care au supraviețuit primului val de deportări este tot mai mic. Dumitru Constandoglo vine în fiecare an să comemoreze victimele deportărilor, bărbatul fiind vădit emoționat de soarta soției sale, care a fost deportată de copilă, în 1941.

„Aveau avere, aveau pământ,vite. 16 ani de zile ei fost în Kazahstan. S-au întors înapoi în 1956 și nu i-au primit în sat, nimic nu le-au întors înapoi”, a constatat Dumitru Constandoglo.

Conform mărturiilor victimelor, unii au reușit să se întoarcă din Siberia doar după moartea lui Stalin, însă când au ajuns acasă nu și-au mai găsit gospodăriile și au fost nevoiți să ia viața de la început. Tradițional, la monumentul „Trenul durerii” din Scuarul Gării de trenuri au venit mai mulți oficiali, care au depus flori și au păstrat un moment de reculegere. Președintele Parlamentului Andrian Candu, a spus că deportările au fost o pagină neagră în istorie și în mare parte a fost ridicată intelectualitatea.

„Erau ridicați cei mai buni – și primarul, și învățătorul, și preotul, adică toată intelectualitatea. Regimul a pregătit 1 315 vagoane și lăsa oamenilor doar 15 minute să adune lucrurile și să-și ia rămas bun de la cei apropiați. Trebuie să învățăm această lecție în așa fel încât să nu mai ajungem să promovăm valori care ne sunt străine și din cauza cărora a suferit populația acestei țări”, a declarat Andrian Candu.

La rândul său, premierul Pavel Filip a spus că în Republica Moldova nu există familie care să nu aibă legătură cu cei deportați în Siberia sau în Kazahstan. Flori la „Trenul Durerii” au depus și membrii Cabinetului de miniștri, iar ulterior aici s-au recules și mai mulți  membri ai Partidului Liberal.