Implicarea Turciei a înclinat pentru prima dată balanța militară în favoarea Azerbaidjanului, conflictul din Nagorno-Karabah. În timp ce Turcia joacă deschis în favoarea Azerbaidjanului, Rusia face un joc de echilibristică între Armenia și Azerbaidjan, observă expertul Nicu Popescu. Pe de o parte, Rusia are o bază militară în Armenia și este un aliat militar în cadrul Tratatului privind securitatea colectivă. Pe de altă parte are o relație foarte bună cu Azerbaidjanul, a livrat armament  de miliarde de euro în ultimii zece ani. Rusia, în fond, a livrat armament atât  Armeniei, cât și Azerbaidjanului și încearcă, inclusiv în acest conflict să-și mențină relațiile atât cu Baku, cât și cu Erevan.

În opinia lui Nicu Popescu, practic, Rusia i-a dat undă verde Azerbaidjanului ca să recapete controlul asupra unor raioane din jurul Nagorno-Karabahului. „Rusia nu este împotriva dacă Azerbaidjanului îi va reuși recapturarea unor raioane, din cele șapte, și Rusia nu se va implica timp de câteva săptămâni, și nu s-a implicat, practic oferindu-i Azerbaidjanului șansa să învingă Armenia în jurul Nagorno-Karabah. În același timp, Rusia a comunicat Azerbaidjanului și Turciei că în niciun caz acestea nu ar trebui să atace Armenia.

Armenia nu are alte opțiuni de aliați externi decât Rusia. Prin faptul că îi oferă această unde verde Azerbaidjanului, Rusia mai și câștigă prietenia geopolitică a Azerbaidjanului și parțial a Turciei. Prin această metodă cinică vrea, pe de o parte să câștige și să investească în relații mai bune cu Azerbaidjanul, pe de altă parte, în pofida acestui fapt, nu va pierde Armenia. 

Mai există și unele speculații legate de actualul prim ministru armean Nikol Pashinyan, care a venit la putere în urma unei revoluții, că ar fi inacceptabil pentru Moscova. Există și această interpretare a evenimentelor, că Rusia nu se grăbește să ajute Armenia nici diplomatic, nici militar, pentru a-l slăbi pe Pashinyan în politica internă și a pregăti debarcarea lui de la putere și revenirea la guvernare în Armenia a unor forțe politice mai obediente față de Moscova. Există și această interpretare a reticenței Moscovei față de aliatul său Armenia”, a comentat Nicu Popescu pentru Radio Chișinău.

 Nicolae Pojoga, care a participat ca fotoreporter la conflictul din 1991 din această zonă, constată că acesta nu poate rezolvat. „Hotarul dintre Karabah și Azerbaidjan, în partea de Est, este unul din cele mai fortificate linii de separare de pe glob. Această temperatură este menținută cu bună știință de politicieni. La nivel de „am dreptate, n-ai dreptate”, nu se rezolvă, fiindcă nu există acest obiectiv. Când am fost eu acolo, eclectismul etnic mi se părea mai mare. Asta e formula stalinistă – ai un teritoriu, pui pe el altul de altă culoare, se numește enclavă, mai bagi ceva de culoarea cealaltă și faci un mozaic, la nesfârșit. Adică oamenii se amestecă. La a doua vizită, am văzut că lucrurile s-au mai polarizat. Prea puțini azeri am întâlnit, cel puțin în regiunea Stepanakert. Seamănă cu o curățenie generală, lucru care este tragic în opinia mea. Curățenia etnică nu este decât o catastrofă. Că au plecat de voie sau de nevoie, nu pot să vă spun. Același lucru s-a întâmplat și-n vecinătate, regiunea azeră. Oamenii nu se țin de niște hotare desemnate de Stalin sau de Lenin. Nu va putea fi oprită niciodată mișcarea oamenilor de niște frontiere. Dar am simțit ceea ce se numește monocultura într-o zonă, iar Caucazul este un cazan unde monocultura nu există”.