Povestiți-ne despre primii ani de trecere de la alfabetul rusesc la grafie latină. Cum a fost acest proces? Au fost întâmpinate greutăți la acest capitol?

Întâmplarea face că tocmai în primii ani de după declararea independenței  m-am aflat în epicentrul procesului de revenire la alfabetul latin. În calitate de redactor-șef adjunct la revista „Limba Română”, apoi de la 31 august 1992 – până în martie 1994 – în calitate de prim-vicedirector al Departamentului de Stat al Limbilor această subdiviziune guvernamentală avea misiunea să monitorizeze aplicarea în practică a legislației lingvistice, am avut prilejul să urmăresc procesul de revenire la alfabetul românesc în instituțiile de învățământ, la întreprinderi și organizații. Colegii de la Departamentului de Stat al Limbilor aveau obligația să verifice modul de implementare a legislației lingvistice și de trecere la alfabetul latin, să identifice neajunsurile sau eventualele acțiuni de sabotaj, pentru că au fost și de acestea. Erau întocmite sute, mii de procese-verbale despre starea în domeniu și ne bucuram mult când, după trecerea a câtorva luni, majoritatea întreprinderilor controlate făceau rost de mașini de tapat,  de formulare cu antet și altele. Inițial, se estima că procesul de trecere la alfabetul latin va dura și va necesita cheltuieli fabuloase, lucru care nu s-a întâmplat. Unii mai credeau că roata istoriei se va întoarce îndărăt și, trebuie să mărturisesc, exista o categorie de factori decidenți care se opuneau, direct sau indirect, procesului de revenire la alfabetul latin. Această ostilitate  față de legislația lingvistică se manifesta și în forurile superioare ale conducerii de stat. Din acest motiv, Departamentul nu a reușit pe parcursul a 4 ani să pună în discuție la guvern situația lingvistică din republică, ofertele noastre la acest capitol fiind mereu declinate. Același lucru s-a întâmplat și cu denumirea limbii oficiale a statului, pentru că nenumăratele demersuri ale Departamentului, însoțite de expertiza oamenilor de știință de a introduce în Constituție numele adevărat al limbii au fost neglijate metodic. Astfel se explică perpetuarea denumirii false în Constituția Republicii Moldova și în mentalitatea unor politicieni.  

Sunteți de 30 de ani directorul revistei științifice „Limba Română”, unul dintre fondatorii acestei publicații, alături de Ion Dumeniuk și de Nicolae Mătcaș? Povestiți-ne din istoria revistei și despre contextul apariției revistei Limba Română.

Revista „Limba Română” a fost pusă la cale în decembrie 1990 și însemna într-un fel realizarea visului basarabenilor de a rosti deschis și fără frică numele  limbii materne. În acest sens, trebuie să menționez, că a fost temerară ideea lui Nicolae Mătcaș, unul dintre cei mai dotați și perseverenți miniștri din întreaga istorie a ținutul de a fonda noua revistă, „Limba Română, și a profesorului universitar Ion Dumeniuk, de etnie ucrainean, care a dat, de altfel, publicației titlul de „Limba Română”. Regretatul Ion Dumeniuk, care mi-a fost și profesor la universitate, a fost numit redactor-șef, iar subsemnatul – redactor-șef adjunct. Noua publicație a Ministerului Științei și Învățământului urma „s-o înlocuiască” pe cea existentă cu „ambiguul” nume de „Limba noastră”, care deja nu mai răspundea imperativelor vremii, ba chiar devenise o adevărată frână în promovarea limbii române și a valorilor naționale. Am retras de la tipografie nr. 4 al distonantei publicații (revista avea deja bunul de tipar) și din sumarul ei am păstrat doar un comentariu la „Moartea căprioarei” de Nicolae Labiș.

Cum a fost colaborarea cu profesorul Ion Dumeniuk, cu ministrul Nicolae Mătcaș?

Inițial, revista era finanțată de Ministerul Științei și Învățământului, condus de Nicolae Mătcaș, cel mai competent și mai inimos dintre toți miniștrii pe care i-a avut această subdiviziune a guvernului moldovean, iar la redacție îl aveam în calitate de redactor-șef, dar și de pavăză, pe Ion Dumeniuk, răbdătorul, principialul și peste tot răzbătătorul nostru coleg. Dar această perioadă fastă a durat foarte scurt, un an și șapte luni, mai exact de pe 4 aprilie 1991, când a fost emis ordinul de fondare a revistei, până pe 3 noiembrie 1992, când primul redactor-șef al „Limbii Române” a decedat la funeraliile Doinei și ale lui Ion Aldea Teodorovici. Consider, că cel  mai luminos fragment din istoria „Limbii Române” îl constituie perioada când în fruntea revistei s-a aflat regretatul Ion Dumeniuk. Eram ocrotit, sprijinit, înaripat, stimulat, încurajat, sfătuit, astfel încât revista, calitatea ei era unica și cea mai mare preocupare a mea. Trebuie să menționez că Ion Dumeniuk a fost un lingvist dedicat meseriei: era competent, bine documentat în diverse domenii ale limbii române, cum se poate deduce din textele sale științifice și publicistice, dar excela și prin atitudinea ieșită din comun față de ceea ce numim „tezaurul spiritual al neamului” – limba română. Acest rar sentiment de autentic, neordinar, sincer patriotism românesc a fost una dintre calitățile de bază, definitorii ale ucraineanului Ion Dumeniuk. Mai avea Ion Dumeniuk o trăsătură distinctivă, de asemenea rarisimă pentru intelectualitatea de la noi: era un om de caracter, de mare caracter. Avea curajul să spună lucrurilor pe nume, indiferent de persoana vizată, era în toate împrejurările corect, intransigent, necruțător cu cei nedrepți, cu falșii patrioți. Îi detesta pe acești indivizi, mari la vorbă și invizibili la faptă. Ion Dumeniuk a avut integritatea și forța morală de a lupta cu inerția, cu pasivitatea și, desigur, cu mentalitatea bolșevică, antinațională, existentă până și după declararea independenței Republicii Moldova. Trebuie să mai adaog, că Ion Dumeniuk a fost un om modest, chiar foarte modest. Nu afișa această calitate, ea se manifesta firesc. M-am convins de atâtea ori că nu-i plăcea să se remarce. Ironiza pe seama „patrioților” noștri care „vânau” întrunirile, mitingurile, adunările naționale sau alte acțiuni considerate prilejuri potrivite pentru a rosti o cuvântare, a lansa un apel, pentru a-și etala „aderența”. Nu-i plăcea să pozeze, nici la propriu și nici la figurat; în fată aparatului de fotografiat îl copleșea o timiditate inexplicabilă. Dacă analizezi pozele ce înveșnicesc chipul lui Ion Dumeniuk, constați că este surprins, în majoritatea lor, într-o stare sufletească oarecum jenantă. Privește fie „pozând ca pentru acte”, având un anumit disconfort, fie, foarte adesea, cu ochii coborâți în interiorul său.

         La venirea agrarienilor la putere în primăvara anului 1994,  N. Mătcaș, care a sprijinit apariția revistei „Limba Română”, a fost  demis din funcția de ministru,  după ce a muncit câțiva ani la rând cu uitare de sine pentru restructurarea învățământului național. Tot atunci a fost sistată finanțarea revistei din bugetul Guvernului R. Moldova, după care au început marile probleme ale existenței și rezistenței publicației.  Fostul ministru  ajunge  șomer, fără drept de a fi angajat undeva.  Astfel, unul dintre ctitorii publicației a devenit în împrejurări mai puțin faste (1994-1995) și unul dintre distinșii angajați ai revistei. Tandru, modest, emanând voie bună și echilibru sufletesc, de parcă nici nu trăia cea mai crudă dramă a existenței sale, disciplinat ca un neamț – urca în biroul de la etajul cinci al Casei Presei, unde era sediul revistei, la oră fixă, rămânând îndelung față în față cu manuscrisele autorilor. Avea răbdarea și priceperea de a lucra cu tenacitate, migălos textele, înnegrind paginile și copiindu-le, din nou, dacă era cazul, pentru dactilografiere. Era atent cu toată lumea, gesturile sale exprimând respect și generozitate, demnitate și responsabilitate, optimism și speranță că lucrurile se vor schimba spre bine. Atunci, în acele zile de tihnă, banală și prozaică muncă asupra verbului, cred că în sufletul lui Nicolae Mătcaș s-a redeșteptat poetul hotărât să recucerească splendorile vieții și optimismul de a trăi, învingând zilele negre și nopțile albe ale omului trecut în lista indezirabililor. Atunci am aflat, pentru prima dată, că Nicolae Mătcaș scrie poezii, pe care ni le prezenta pentru lectură cu timiditate și învolburare emotivă adolescentină. Poemele, iradiind lumină, dragoste, armonie, îl ajutau, abia mai târziu am înțeles acest fapt, să-și aline suferința, să-și fortifice statutul moral și civic.

L-am simțit pe Nicolae Mătcaș mereu aproape de noi și de tot ce se întâmplă la revista „Limba Română” chiar și după ce Domnia Sa a plecat la București, colaborarea devenind, de altfel, o vreme și mai fructuoasă. Pe adresa noastră parveneau, din răzbunare și dor, cu o frecvență ritmică studii, exegeze, rod al lecturilor și al investigațiilor savantului pelerin.

Povestiți-ne, vă rog, despre experiențele pe care le-ați avut cu nume notorii cum ar fi Eugeniu Coșeriu, Grigore Vieru și alți scriitori care s-au implicat în mișcarea de eliberare națională ?

Pentru a renaște și a-și redobândi identitatea românească, Basarabia,  reclama în anii ’90 ai secolului trecut, dar și mai târziu, nevoia unor autentice și solide repere spirituale, a unor instituții și oameni capabili să recupereze decalajul de gândire și acțiune al comunității băștinașe. Astfel, concepută ca un proiect identitar, sfidând mentalități și hotare, revista „Limba Română”, cu sprijinul unor remarcabili cărturari din RM, România și din lume, a perseverat întru repunerea culturii române în circuitul ei firesc și reanimarea încrederii în steaua mântuirii noastre. 

La ceas aniversar, gândul se îndreaptă spre colaboratorii revistei – cunoscuți și apreciați lingviști, critici și istorici literari, cercetători, scriitori, cadre didactice, jurnaliști etc.  Le exprim profunda recunoștință tuturor autorilor de la 1991 încoace, pentru că au susținut și întărit prin scrisul lor puterea și dreptatea cuvântului românesc rostit la Chișinău, pentru că au crezut în beneficiul, avantajele și fascinația traiectului identitar pe nume „Limba Română”. Sentimentele de gratitudine îi aureolează pe toți cei care au ales, prin colaborare și asistență, să ne fie alături atât în momente de bun augur, cât și în cele mai puțin faste, de care am avut, desigur, parte. Grigore Vieru, Silviu Berejan, Nicolae Corlăteanu, Anatol Ciobanu, Stelian Dumistrăcel, Constantin Ciopraga, Dumitru Irimia, Solomon Marcus, Gheorghe Chivu, Cristinel Munteanu, Theodor Codreanu, Gheorghe Mihai Bârlea, Adrian Dinu Rachieru, Mircea Coloșenco și această listă poate fi continuată sunt doar câteva nume care au fost alături de noi în cele trei decenii de existență a revistei.

Marele lingvist Eugeniu Coșeriu  a  fost membru al colegiului de redacție de la fondarea revistei Limba Română, începând cu nr, 3-4, 1991 și unul dintre cel mai importanți autori ai publicației. Multe din lucrările savantului având drept subiect realitățile lingvistice basarabene au fost editate mai întâi în revista noastră. Între ele prelegerile Latinitatea orientală, Unitatea limbii române – planuri și criterii , Unitate lingvistică – unitate națională, Unitatea spirituală a românilor dincolo de frontiere Credință, sacrificiu și destin, Politici lingvistice  etc., în care savantul face o radiografie exhaustivă a faptelor lingvistice, descriind fenomenele cu profunzime și logică imbatabilă, într-un limbaj sobru și accesibil. De-a lungul anilor revista a găzduit nu doar lucrările magistrului (alteori reluând publicarea lor pentru a sublinia  impactul pe care îl comportă Eugeniu Coșeriu asupra fenomenelor lingvistice din stânga Prutului), dar și numeroase studii, articole, interviuri ce tratau din diferite puncte de vedere lingvistica integrală, influența exercitată de moștenirea  coșeriană asupra  diverselor manifestări ale științei moderne universale. Revista a publicat circa 300 de textele cu tematica operei reputatului savant român. 

Sunt, de asemenea, onorat să prezint sincere omagii coechipierilor mei, care, în condiții financiare și politice nu tocmai adecvate, au avut curajul să sprijine existența și rezistența publicației, destinul și prestigiul ei au depins în totalitate de harnicii și răbdătorii mei condrumeți, și voi da câteva nume: Leo Bordeianu, Jana Ciolpan, Viorica-Ela Caraman, Ion Conțescu, Tatiana Curmei (Fisticanu), Liliana Ganga (Rostea), Veronica Rotaru, Elena Vizir ș.a.  cărora le mulțumesc din toată inima pentru munca lor fără preget. Grație strădaniilor, a unui îndelung și neafișat efort comun, au fost editate 264  numere de revistă, o duzină de volume de studii, articole și dialoguri din colecția „Biblioteca revistei Limba Română”. Constituită din zeci de mii de pagini, arhiva revistei având acum însușirile unei prețioase averi culturale, pusă la dispoziția cititorilor în biblioteci și pe site-ul publicației, este sacra noastră ofrandă adusă pe altarul memoriei făuritorilor de neam și țară, o dovadă de netăgăduit că limba română este și patria noastră, a românilor basarabeni de azi și a celor care vor veni după noi.

Cum apreciați evoluția limbii române în societate, presă chiar și în politică?!

Cu toate dificultățile și obstacolele, obiective sau subiective, trebuie să constatăm că în societate se resimte suflul nou, proaspăt al limbii, în special în rândul tinerilor școliți, care vorbesc o limbă română corectă, nuanțată, încât alteori nu-ți dai seama dacă vorbitorul e din dreapta sau din stânga Prutului. Cu părerea de rău, mai există încă mult de lucru în domeniu, pentru că segmentul cel mai consistent al populației continuă să vorbească o limbă impregnată cu multe elemente rusești, cu regretabile greșeli gramaticale. La capitolul scrierea corectă a limbii române situația este de-a dreptul catastrofală, și nu doar în rândul cetățenilor obișnuiți. O simplă dictare ar developa cu certitudine nivelul de inteligență al politicienilor, al funcționarilor și, în unele cazuri, chiar al cadrelor didactice sau a reprezentanților mediului academic. O misiune aparte în acest sens o are presa scrisă, audiovizualul, care ar trebui să persevereze la capitolul cultivarea limbii. De multe ori însă unii jurnaliști, moderatori de emisiuni comit greșeli elementare, reprobabile care sunt preluate și puse fără voie în circuit. Tonul în utilizarea corectă a limbii trebuie să îl dea politicienii. Dar parlamentarii unor partide sunt refractari la legile limbii, prestațiile lor denotă folosirea incorectă a limbii române.