„Nimeni nu voia să ne vorbească, nimeni nu voia să ne asculte. Ascultați-ne acum!”, le-a transmis el occidentalilor în ultimul mare discurs pe care l-a susținut în fața membrilor Parlamentului, la începutul lui martie, când a prezentat noi arme „invincibile”. Însă, dacă șeful statului, în vârstă de 65 de ani - care a ajuns la conducere în 2000, într-o țară cu o putere instabilă și cu o economie șubredă - este lăudat de mulți dintre concetățenii săi, este lăudat înainte de toate pentru că a fost omul care a adus stabilitate și prosperitate. Iar asta, mulțumită petrolului. Și cu prețul unui recul clar al drepturilor omului și libertăților, potrivit criticilor săi.

Pe scena internațională, cel care a catalogat dispariția Uniunii Sovietice drept „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea” a depus eforturi să restaureze influența Rusiei în lume, aflată în dificultate după implozia URSS și după anii haotici ai regimului lui Boris Elțîn.

Prin ce metodă? O luptă perseverentă și încăpățânată, în care a exploatat semnele de slăbiciune ale adversarului, după cum explica, în 2013, chiar Vladimir Putin, deținător a unei centuri cu opt dani în judo. Îi răspundea astfel unui rus care îi ceruse să facă totul pentru ca, în sfârșit, să „prindă din urmă și să depășească” America, un vechi slogan din epoca sovietică.

O tehnică aplicată, de altfel, cu succes în Siria, unde intervenția militară a Rusiei, începând din 2015, în susținerea regimului de la Damasc, a schimbat cursul războiului și i-a permis lui Bashar al-Assad să rămână la putere, spre marea nemulțumire a Occidentalilor, oarecum depășiți.

Putin îmbrăcase, cu un an înainte, în 2014, hainele restauratorului „Marii Rusii”, anexând peninsula ucraineană Crimeea, după ce a fost ocupată de trupe ruse și în urma unui referendum considerat ilegal de comunitatea internațională. Această operațiune i-a sporit prestigiul acasă, dar a declanșat cea mai rea criză de la sfârșitul Războiului Rece între Rusia și Occident, care acuză, în plus, Moscova că susține militar și financiar o rebeliune separatistă prorusă în estul Ucrainei, ceea ce Kremlinul dezminte.

Pasionat de sport, președintele rus a căutat totodată să-și impună țara ca putere sportivă, dar și de această dată cu prețul unei crize internaționale. Rusia a organizat în 2014 Jocurile Olimpice cele mai scumpe din istorie, în stațiunea balneară Soci, și va găzdui în vara lui 2018 evenimentul sportiv cel mai urmărit pe planetă, Campionatul Mondial de Fotbal. Însă visurile Kremlinului sunt umbrite de acuzații de dopaj instituționalizat, în urma publicării raportului McLaren în 2016.

Moscova a negat mereu cu vehemență aceste acuzații, însă ele i-au costat pe atleții ruși participarea la JO-2016 de la Rio și au condus la excluderea Rusei de la JO-2018 de la Pyeongchang.

„LOVEȘTE PRIMUL”

Născut pe 7 octombrie 1952 într-o familie de muncitori care ocupa o cameră într-un apartament comunitar la Leningrad (Sankt Petersburg), Vladimir Putin nu părea prin nimic predispus să ajungă, într-o bună zi, la „aurul” Kremlinului.

„Eu provin dintr-o familie modestă, am trăit mult timp această viață”, povestea Vladimir Putin pe un site dedicat biografiei sale. În tinerețe, pe străzile Leningradului, declara el în 2015, a învățat un lucru: „Dacă lupta este inevitabilă, trebuie să lovești primul”.

Absolvent de Drept, el intră în KGB, în care devine agent de informații externe. Va fi trimis în misiune din 1985 în 1990 la Dresda, în Germania de Est, un post mai degrabă modest.

După căderea URSS, agentul KGB se reciclează și devine consilier pentru Relații Externe al noului primar liberal al Sankt Petersburgului, Anatoli Sobceak (nimeni altul decât tatăl unei „contracandidate” a lui Putin în actuala cursă electorală, Ksenia Sobceak - n.r.), iar apoi începe pentru Putin o ascensiune fulgerătoare.

În 1996, el este chemat la Moscova ca să muncească la Kremlin. Numit, în 1998, la conducerea FSB, succesorul KGB, este desemnat un an mai târziu premier de către președintele Boris Elțîn, aflat în căutarea unui succesor capabil să-i garanteze securitatea după retragere.

Elțîn și anturajul său au fost seduși de discreția și eficiența acestui bărbat cu început de chelie și o privire sfredelitoare. Unii apropiați ai lui Elțîn credeau la acea vreme că aveau să-l poată manipula ușor, însă Vladimir Putin trece la reconstruirea autorității statului, formând o „verticală a puterii” ce depindea doar de el.

Cultivând deja imaginea unui dur, pe 1 octombrie 1999, în urma unui val de atentate, el angajează al doilea război în Cecenia, un conflict sângeros, marcat de atrocități ale armatei ruse și bombardarea oarbă a orașului Groznîi. Acest război va fi fundamentul popularității sale în Rusia și se va afla la originea imaginii sale de bărbat puternic căruia nu-i este frică de decizii dificile.

Atunci când Boris Elțîn demisionează, la sfârșitul lui 1999, și-l desemnează pe premierul său să-i succeadă, Vladimir Putin se impusese deja drept noul om cel mai puternic în țară.

Ales ușor în 2000, Putin își accelerează acapararea puterii sprijindu-se pe „structuri ale forțelor” (servicii secrete, poliție, armată) și pe apropiații săi de la Sankt Petersburg.

Sursa: Digi24