Umberto Eco a murit la 19 februarie 2016 în jurul orei 21.30 (20.30 GMT) la domiciliul său, a anunțat în ediția online cotidianul La Repubblica, care i-a contactat familia. Scriitorul suferea de cancer de mult timp, notează AFP.

 

Filosoful și scriitorul italian Umberto Eco s-a născut la 5 ianuarie 1932, la Alessandria, în regiunea Piemont din nordul Italiei.

 

A studiat filosofia la Torino. În 1961, și-a luat doctoratul în estetică. După ce a introdus, pentru prima dată în Italia, semiotica arhitecturii la Universitatea din Firenze, a devenit profesor de semiotică generală, din 1971, la Bologna. Autor de romane, eseuri, tratate academice și cărți pentru copii, a publicat două eseuri, unul intitulat "Problema estetică la Toma D'Aquino" (1956), iar celălalt, "Dezvoltarea esteticii medievale" (1959). În același timp, a luat parte la toate cercetările avangardei italiene grupate în jurul revistei "Il Verri" și în jurul studiourilor experimentale ale Radioteleviziunii italiene.

 

Prin opera sa științifică, Eco este considerat unul dintre cei mai de seamă gânditori contemporani, iar eseurile sale, scrise cu umor și ironie, sunt adevărate modele ale genului. Prin romanele "Il nome della rosa" (1980) și "Il pendulo di Foucault" (1988), devine cel mai citit și tradus romancier de la sfârșit de mileniu. "Il nome della rosa" ("În numele trandafirului") este renumită pentru subtilele ei jocuri de limbaj și pentru abundența simbolurilor și aluziilor culturale. În notele explicative ale romanului, Umberto Eco teoretizează printre primii concepte ale postmodernismului. În 1986, a fost lansat filmul cu același titlu în regia lui Jean-Jacques Annaud, cu participarea actorului Sean Connery.

 

Alte romane publicate de scriitor sunt: "Insula din ziua de ieri" (1994), "Baudolino" (2000), "Misterioasa flacără a reginei Loana" (2004), "Cimitirul din Praga" (2010). Pe lângă "Opera deschisă" (1962), reeditată în 1967, a publicat cu privire la arta contemporană o serie de experiențe ironice: "Diario minimo", o lucrare consacrată culturii de masă; "Appocalittici e integrati" (1964), "La struttura assente" (1968), "Il superuomo di massa" (1976), "Trattato di semiotica generale" (1975), "Lector in fabula" (1979), "I limiti dell' interpretazione" (1990), "Dire quasi la stessa cosa. Esperienze di traduzione" (2003). El a scris și o multitudine de cărți pentru copii și eseuri.

 

În topul cei mai mari 100 de intelectuali realizat de revista "Prospect", a ocupat locul al II-lea în 2005, și al XIV-lea în 2008. Umberto Eco a fost președinte al Școlii Superioare de Studii Umanistice a Universității din Bologna.