Potrivit unei documentări realizate de Agerpres, și-a început studiile în pensionul lui Victor Cuenim din Iași, pe care le-a continuat la Institutul Francez din Miroslava, în apropiere de Iași. În vara anului 1834, a fost trimis la studii în Franța, la Luneville, împreună cu cei doi fii ai domnitorului Mihail Sturdza. Un an mai târziu, elevii români au fost mutați la Berlin, consulul rus de la Iași fiind alarmat de posibilitatea contaminării lor de ideile revoluționare din Franța. În mediul intelectual și universitar berlinez, Mihail Kogălniceanu l-a cunoscut pe savantul Alexander von Humboldt și a audiat cursuri de drept și istorie ținute de o serie de profesori celebri.

Preocupat fiind de istoria și cultura națională a început să studieze sistematic documentele, cronicile românești și străine, primite din țară sau aflate în bibliotecile apusene, ce priveau cele două provincii românești Moldova și Muntenia. A publicat la Berlin, în 1837, primele studii în limbile germană și franceză, cel mai important fiind „'Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens''. În 1841 a inițiat cea dintâi colecție de documente istorice, „Arhiva românească'' , urmată de '„Letopisețele Țării Moldovii'' (trei volume), în care apăreau pentru prima dată cronicile lui Miron Costin și Ion Neculce. În literatură a abordat proza de inspirație autobiografică („Iluzii pierdute'', „Un întâiu amor''), istorică („Trii zile din istoria Moldaviei''), de observare satirică a moravurilor vremii („Fiziologia provincialului la Iași'').

În 1838, se afla la Iași unde fusese numit locotenent-aghiotant, apoi căpitan. Aici, a desfășurat, la început alături de Gheorghe Asachi, o intensă activitate de publicist, istoric și îndrumător cultural și literar. În același an a preluat de la Asachi „Alăuta Românească'', seria nouă a suplimentului literar al „Albinei Românești'' interzis după cinci numere, iar în 1840 a scos revista „Dacia literară'', închisă după doar trei numere. A editat „Foaia Sătească a Prințipatului Moldaviei'' (1840-1845), înființând totodată o tipografie și o editură proprie - Cantora Daciei literare sau Cantora Foaiei sătești. Sub această editură au fost publicate scrieri literare sau istorice semnate de autori din ambele Principate: Grigore Alexandrescu, Nicolae Bălcescu, Alexandru Donici, Vasile Alecsandri, Gheorghe Sion ș.a.

A fost profesor la Academia Mihăileană (unde, în 1843, a rostit „Cuvântul introductiv la Cursul de istorie națională de la Academia Mihăileană''), conform dicționarului „Membrii Academiei Române'' (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, 2003). Cursul a fost întrerupt în același an din ordinul conducerii Principatului, consemnează volumul „Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900'' (Ed. Academiei, 1979).

A încercat din nou, în 1844, editarea unei reviste culturale și literare „Propășirea'' cu sprijinul lui Ion Ghica și Nicolae Bălcescu. Titlul a fost suprimat fiind socotit subversiv. A fost lăsat doar subtitlul „Foaie științifică și literară'', revista fiind interzisă în cele din urmă. Relațiile sale cu domnitorul Mihail Sturdza au devenit tot mai încordate. În același an, aflat la Viena cu intenția de a ajunge la Paris, a fost rechemat în țară și cu primul prilej a fost închis la mănăstirea Râșca. A fost eliberat obținând permisiunea de a călători. A plecat în Franța și Spania (1846). La Paris s-a întâlnit cu Nicolae Bălcescu, plănuind realizarea unui dicționar istoric.

În 1848, a luat parte la mișcarea revoluționară din Moldova, dar în urma eșecului mișcării, s-a refugiat la Cernăuți. Aici a redactat manifestele politice ale revoluționarilor moldoveni: „Dorințele partidei naționale în Moldova'' și „Proiect de Constituție pentru Moldova''. Documentul „Dorințele partidei naționale din Moldova'' a constituit expresia cea mai înaltă a cerințelor programatice formulate în Principate: autonomia deplină a țării, egalitatea în drepturi civile și politice, libertatea cuvântului și a tiparului ș.a., inclusiv Unirea Moldovei cu Țara Românească, „cheia boltei fără de care s-ar prăbuși tot edificiul național'', spunea M. Kogălniceanu, potrivit lucrării „Membrii Academiei Române'' (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, 2003).

După numirea ca domnitor a lui Grigore Alexandru Ghica, Mihail Kogălniceanu s-a întors din exil în 1849. A început o rapidă ascensiune politică, devenind unul dintre cei mai aprigi luptători pentru Unirea Principatelor. A fost unul dintre liderii Societății „Unirea'', înființată la 25 mai 1856, membru în Comitetul electoral al Unirii din Iași (februarie 1857), deputat în Divanul ad-hoc (1857) și în Adunarea electivă (ianuarie 1859) din Moldova. Mihail Kogălniceanu a fost cel care a prezentat, în octombrie 1857, rezoluția adoptată de adunarea ad-hoc din Moldova, în care se arăta că „cele dintâi, cele mai mari, mai generale și mai naționale dorințe ale țării'' erau respectarea autonomiei, unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România, prinț străin ereditar ș.a. „Om nou la legi noi'' avea să spună Mihail Kogălniceanu în discursul rostit cu prilejul alegerii ca domn, de către Adunarea electivă a Moldovei, a lui Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859.

A fost inițiator și susținător al marilor reforme din timpul domniei lui Al. I. Cuza în urma cărora cele două Principate au devenit un stat unitar modern. A fost prim-ministru al Moldovei (1860-1861) și apoi al României (1863-1865), ministru ad-interim la culte în Moldova (1860-1861), ministru de interne (1863-1864, 1868-1870, 1879-1881), ministru al industriei, agriculturii și lucrărilor publice (1864-1865) și ministru de externe (1876, 1877-1878). A fost, de asemenea, ministru plenipotențiar și trimis extraordinar la Paris (iulie 1880-iunie 1881).

Mihail Kogălniceanu a militat, de asemenea, pentru dobândirea și apoi pentru recunoașterea independenței țării. În vara anului 1876, în calitatea sa de ministru de externe, trimite mai multe note agenților diplomatici români pentru a aduce la cunoștința Marilor Puteri revendicările românilor în contextul reizbucnirii crizei orientale. De numele său se leagă și proclamarea independenței de stat la 9 mai 1877. Astfel, la 9 mai 1877, în cadrul unei sesiuni extraordinare a Adunării Deputaților, Kogălniceanu rostește un discurs memorabil în care declară hotărât independența țării : „În stare de război, cu legăturile rupte - ce suntem? Suntem independenți, suntem națiune de sine-stătătoare (...) suntem o națiune liberă și independentă''. La încheierea războiului, în memoriul adresat Congresului internațional de pace de la Berlin (1 iunie-1 iulie 1878), a apărat, alături de primul-ministru Ion C. Brătianu, cauza independenței și integrității României.

A fost membru titular al Societății Academice Române (din 16 septembrie 1868), vicepreședinte (1886-1887) și președinte al Academiei Române (28 martie 1887 - 27 martie 1890), președinte al Secțiunii Istorice a Academiei Române (1891). De asemenea, a fost membru al Societății de Istorie și Antichități din Odessa, precum și al Societății Orientale din Franța.

Mihail Kogălniceanu a murit la 20 iunie 1891, la Paris. În Iași există Muzeul Memorial „Mihail Kogălniceanu'', înființat în 1971, care a fost redeschis în anul 2012, după o perioadă de reamenajare. 

Sursa: Agerpres