A început să lucreze la 14 ani, fiind șefa clubului din satul Nimoreni, Ialoveni. Tatăl ei a murit în Germania cu două ore înainte de a se termina războiul, aproape de Berlin. După moartea tatălui, mama a rămas cu patru copii, două surori și doi frați. Apoi a început foametea și sărăcia. Și-a pierdut cei doi frați. A rămas ea și cu sora, care i-a fost ca o a doua mamă după ce și cea care i-a dat viață s-a stins de tânără.

Pe parcursul vieții a lucrat în calitate de controlor la fabrica de ciorapi din Strășeni. În tot acest timp nu avea o locuință și a locuit printre romi, pentru că era mai ieftin. Marele regret al femeii este că, din cauza sărăciei și a modestiei, nu s-a căsătorit cu băiatul care o plăcea. El avea o situație mai bună, a lucrat chiar și ajutor de ministru la Ministerul Educației pe atunci. Chiar dacă inițial a acceptat, în ultimul moment a renunțat. A regretat că a făcut acest pas pentru că „nu a mai întâlnit un băiat care să o înțeleagă atât de bine cum o făcea el”.

Femeia povestește că a avut o soartă grea. A fost „slugă” doi ani la Cojușna la un fost secretar al organizației de partid. Apoi, a muncit trei ani la niște fini, la Nimoreni. Dar, din cauza conflictelor care au apărut, a fost nevoită să plece și de acolo. Pentru că nu mai avea pe nimeni care să o ajute, a ajuns la Ialoveni, unde cineva a sfătuit-o să meargă la azil. Procedurile au durat doi  ani.

La Azilul din Chișinău se trezește în fiecare dimineață la ora șase. Face curățenie, gimnastică, după care citește, se roagă, iar la ora 09.00 merge la masă. După masă, în fiecare zi o oră face plimbări. Femeia își dorește în noul an ca oamenii să fie mai omenoși dar și cât mai mulți vizitatori.

„Mereu a fost de frunte și în școală, și în sat”

Un alt beneficiar al Azilului este Ilie Țihon, un bărbat de 80 de ani. A venit în Republica Moldova în 1966. În studenție a fost director de școală serală. Mai târziu a ajuns în Moldova și s-a stabilit în Bașcalia, raionul Basarabeasca. Acolo a lucrat în calitate de profesor de limbă și literatură, de limbă franceză și muzică „până nu a mai avut pe cine învăța”. Petrecea practic toată ziua la școală, lucra în trei schimburi și mai avea și școala serală. De aceea, în comparație cu alți profesori de vârsta sa, spune că are „o pensie bunișoară”. Două mii trei sute de lei.

A muncit ca să le asigure o viață bună copiilor. Fiica a învățat la București, iar acum este stabilită în Portugalia, unde are propriul salon de frizerie. Iar feciorul, care are 52 de ani, este inginer de construcții. Acum are un atelier propriu, dar și o spălătorie auto în Chișinău. Feciorul îl mai vizitează uneori.

Bătrânul se află la Azilul republican pentru invalizi și pensionari din Chișinău de aproape 20 de ani. La Azil a lucrat mai întâi la recepție, aproape trei ani. După ce i-a murit soția, nu a suportat singurătatea și a decis să vină să locuiască la azil. Nea Ilie, cum îi spun angajații Azilului, nu prea are vizitatori. „Ultima dată fiica m-a vizitat când am împlinit 80 de ani, adică în această vară”, mărturisește bătrânul.

Mereu a fost de frunte și în școală, și în sat. În sat, fiind profesor de muzică, conducea corul școlarilor, dar și corul satului. La azil răspunde de florile din curte. Mai este responsabil și de panourile tematice din instituție, la tema sănătății și a medicinei populare. Acum își dorește să facă un „care nu a mai fost în Moldova, ca să aibă titlul: Așa-i viața omului…”.Acest stand mare să fie alcătuit din șase standuri mai mici după toate etapele de vârstă ale omului. Pentru anul viitor, Ilie Țihon spune că își dorește un alt președinte. „Atât de mult avem nevoie de un alt președinte”, a conchis acesta.

„Vârstnicii speră să le fie cât mai des trecut pragul”

Azilul republican pentru invalizi și pensionari găzduiește peste 170 de persoane: vârstnici și persoane cu dizabilități. Persoanele care se pot deplasa sunt implicate în diferite activități. Lidia Vatavu, asistentă superioară, spune există diferite cercuri de interes, unde beneficiarii pot cânta, confecționa ceva sau citi cărți din bibliotecă. Indiferent de programul pe care îl au, vârstnicii speră să le fie cât mai des trecut pragul.

Persoanele care ajung la azil în bază de contract plătesc șapte mii de lei pe lună. Celor repartizate de către organele de asistență socială li se reține 75% din pensie. Cel mai vechi locatar se află aici de peste 30 de ani.

Autor: Sabina Rebeja, IPN