Căderea Zidului Berlinului a reprezentat un moment istoric pentru istoria germană și a continentului european deopotrivă, marcând în chip simbolic căderea cortinei de fier, colapsul comunismului în Europa de Est. Acest zid reprezentase timp de decenii nu doar o graniță fizică, teritorială, între două state, între două lumi antagonice, ci simbolul care ținuse divizată lumea postbelică și reprezentase, totodată, întruchiparea încleștării ideologice între Uniunea Sovietică și lumea occidentală.

Căderea Zidului Berlinului a fost rezultatul unei perioade ample de frământări sociale și politice în Germania Democrată. Mii de oameni au invadat zonele din imediata apropiere a zidului și au sfărâmat porțiuni din această structură, cu ajutorul uneltelor folosite în construcții, punând capăt la propriu și la figurat graniței oficiale a cortinei de fier în Europa. 

Construcția zidului a început la 13 august 1961. Germania de Est a luat această decizie pentru a opri fluxul de est-germani spre Berlinul de Vest, ce amenința să lase statul comunist fără unii din cei mai bine pregătiți oameni ai săi. Guvernul argumenta acțiunea susținând că forțe ostile capitaliste au încercat să devalizeze Germania de Est și că spionajul și organizațiile teroriste operau din Berlinul de Vest.

În 28 de ani, 5.000 de est-germani au evadat și 191 au murit încercând să-l sară, potrivit datelor publicate în lucrarea „The Fall of the Berlin Wall: 25 Years Later: A look Back”. La 23 mai 1987, grănicerii au găsit poate ultima persoană care avea să moară aici.

Construit începând din 13 august 1961 pentru a opri exodul est-germanilor spre Occident (trei milioane de persoane între 1945 și 1961), Zidul Berlinului măsura în total 155 de kilometri: 43 tăiau Berlinul de la nord la sud, iar 112 izolau Berlinul de vest de restul Republicii Democrate Germane (RDG). Zidul era format în mare parte din plăci de beton armat cu o înălțime de 3,6 metri, întărite în partea superioară de o structură cilindrică netedă, menită să descurajeze orice tentativă de escaladare.

302 posturi de observație și 20 de buncăre îi ajutau pe cei peste 7000 de soldați să asigure supravegherea zidului. Noaptea, felinarele instalate din 30 în 30 de metri făceau din Zidul Berlinului locul cel mai bine luminat din oraș, în contrast cu penumbra în care era scufundat Berlinul de est.

Zidul avea șapte puncte de trecere oficiale. Cel mai celebru era Checkpoint Charlie, situat pe Friedrichstrasse, între cartierele Kreuzberg, în Vest, și Mitte, în Est. În octombrie 1961, acest post de frontieră a fost teatru de confruntare între Statele Unite și Uniunea Sovietică: tancurile și soldații din cele două tabere s-au înfruntat timp de câteva ore, în urma unui diferend legat de libera circulație a unui diplomat american, Allan Lightner.

Una din cele mai dramatice “evadări în masă” reușite a fost așa-zisa operațiune „Tunel 57”, care a permis în octombrie 1964 unui număr de 57 de oameni să treacă în partea de vest, printr-un tunel cu o lungime de 140 de metri săpat cu ajutorul unor studenți occidentali, pornind dintr-o brutărie dezafectată.

„Ich bin ein Berliner”. Cele patru cuvinte rostite în germană de John Fitzgerald Kennedy cu prilejul vizitei sale istorice la Berlin din 26 iunie 1963 au rămas în memoria colectivă.

În data de 9 noiembrie 1989, Günter Schabowski, membru al Biroului Politic al partidului SED, a anunțat într-un mesaj televizat faptul că granițele sunt deschise.

Căderea Zidului Berlinului a însemnat, în chip simbolic, debutul procesului de încheiere a războiului rece, colapsul comunismului în Europa și zorii unei noi ere pentru continentul european.