La conferință au participat istoricul Anatol Petrencu, scriitoarea și fosta deportată Margareta Spânu-Cemortan, foștii deportați din comuna Băcioi - Elena Ciobanu, Ludmila Bușilă, Maria Breahnă -, reprezentanți ai autorităților locale, elevi, locuitori ai comunei.

Istoricul Anatol Petrencu a apreciat rolul important pe care l-a avut în istoria Basarabiei Unirea din 1918, atunci când membrii Sfatului Țării au votat, nesiliți de nimeni, reunirea spațiului dintre Nistru și Prut, cu patria - mamă, România. După o scurtă perioadă de înflorire social-economică, când țăranii au fost împroprietăriți, anexarea din 1940 a adus distrugere, vânătoare de oameni , sărăcie și foamete:

“Perioada care a urmat, de integrare în trupul României-Mame a teritoriului rupt în 1812 de către Rusia țaristă, a fost una benefică din punct de vedere social-economic, cultural. Țăranii noștri au primit pământ, ceea ce a fost foarte important – de la 6 până la 8 hectare. Toți au luat pământ, chiar și soldații care se aflau pe front – era în desfășurare primul război mondial. Și atunci s-a manifestat dragostea țăranilor față de pământ. Din păcate această dragoste a fost exterminată și urmările acestui fenomen încă nu sunt estimate integral... Desigur, unii care erau mai întreprinzători, sau aveau rude mai multe, au devenit mai prosperi. Avem menționate date cum erau aleși primarii în perioada conducerii românești – fiind selectați cei mai buni gospodari, acelora li se propunea să fie conducători.

Tragedia acestui popor a început după acel 28 iunie 1940. Au urmat suferințe grele ale părinților, buneilor noștri, care au fost exterminați, persecutați, expropriați de către regimul diabolic bolșevic, care într-o zi a schimbat soarta sutelor de mii de oameni pașnici ai acestui pământ. A început vânătoarea de omeni – cei mai activi, elita societății au fost împușcați sau duși în lagăre de concentrare. Zeci de mii de deportați din 1940, până în 1951. 200 de mii de jertfe ale foametei organizate, când țăranilor li se confiscau ultimele grăunțe din poduri și hambare. O altă cifră, care este trecută cu vederea chiar și de istorici - circa 70 de mii de tineri au fost duși de comuniști în șantierele din Federația Rusă și Ucraina – la extras cărbune și la diferite mari construcții ale socialismului. Prost îmbrăcați, căci au fost duși vara, ei au nimerit în niște condiții ale iernilor aspre, le-am pierdut urma acelor oameni... Foarte mulți au fost judecați după codul penal al Rusiei și Ucrainei, după niște articole care puteau fi aplicate oricui. Pentru fiecare mică încălcare sau orice gând ce putea fi interpretat drept intenție dușmănoasă puterii sovietice, oamenii puteau fi judecați și închiși pentru 5-7 ani...”, a povestit istoricul Anatol Petrencu.

Scriitoarea și fosta deportată, Margareta Spânu Cemortan, autoarea mai multor volume de memorii despre perioada stalinistă, și-a depănat amintirile din acei ani de groază, pe care avea să-i trăiască, copil fiind în surghiunul siberian, deportată împreună cu tatăl, fratele și bunica,:

“Amintirile triste din acei ani au rămas pentru totdeauna în suflet – cum am fost ridicați într-o zi, fără nici un motiv și știrea a căzut ca un trăsnet peste tata, care era văduv cu noi, cei doi copii. Dorind să ia o plapumă, așa cum îl sfătuiau oamenii adunați de prin mahala, i-a smuls-o din mâini președintele sovietului sătesc, Grișa- țiganul, care i-a spus că nu va mai avea nevoie de ea, că oricum ne vor mânca lupii... Îmi amintesc de bunica, sărmana, care a avut tărie de caracter, și când mașina a ajuns la poarta ei, avea toate lucrurile necesare adunate într-o legătură. Datorită ei am supraviețuit în condițiile drumului până în Siberia – în acele vagoane de transportat vite, lipsiți de hrană și apă, apoi și mai târziu, în taigaua siberiană. Ea m-a încurajat și mă sfătuia să mă rog tot timpul Domnului, și ea se ruga să ajungă măcar pe o zi înapoi în satul natal... Deși am trecut prin lipsuri, mâncam câte un cartof fiert pe zi, am suportat gerurile siberiene, până și lupii ne-au cruțat, am supraviețuit și ne-am întors. Bunica, după ce s-a mărturisit și s-a împărtășit creștinește, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. A murit pe pragul casei sale din Mihăileni, de unde era gonită, deoarece acolo se afla punctul medical.”

Și locuitoarele satului Băcioi, Elena Ciobanu, Ludmila Breahnă, Maria Bușilă și-au amintit despre nedreptățile comise asupra părinților lor, oameni gospodari, elita satului, cărora li s-au confiscat averile, au fost deportați, iar bărbații dispăruți și multora până azi nu li se știe urma. Ele le-au împărtășit participanților, printre care și mulți copii, suferințele suportate în deportarea siberiană, dar și umilințele pe care le-au îndurat după revenirea la baștină, fiind stigmatizate drept dușmani ai poporului.

Elena Ciobanu și-a prezentat într-o expoziție obiectele aduse din deportare, lucrări manuale proprii. Ajunsă la 75 de ani, ea le-a citit celor prezenți o poezie în care își amintește de suferințele îndurate alături de cei dragi și răbdarea mamei, care a fost un înger păzitor în acele circumstanțe grele.

Participanții au decis ca unul din colțurile de memorie ale bibliotecii din Băcioi să fie amenajat în cinstea foștilor deportați, a celor care au pătimit în timpul regimului bolșevic.

La manifestare a participat ansamblul folcloric “Băcițele” din localitate și interpretul Marin Dănuță, care au sensibilizat atenția participanților prin cântecele despre suferințele basarabenilor în perioada ocupației comuniste.