Solicitat de agenție, directorul TNME, Petru Hadârcă, a menționat că montarea spectacolului „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale în anul 1952, în plină epocă stalinistă, a fost un eveniment insolit. Momentul a fost rememorat de Eugeniu Ureche, în decembrie 2002, în cadrul Festivalului Național de Teatru „Nenea Iancu” și a fost consemnat de Leonid Cemortan în monografia despre marele actor scrie sursa citată.

Potrivit sursei citate, în 1952, se împlineau o sută de ani de la nașterea lui Ion Luca Caragiale. Organizația Mondială a Păcii, instituție dirijată din umbră de sovietici, a declarat la nivel internațional anul Caragiale. Deoarece în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească scriitorii clasici români erau interziși, a fost necesar un demers special, pentru a primi acordul instanțelor superioare. Eugeniu Ureche, Vsevolod Anghel, secretarul literar, și Daniil Bondarenco, regizorul-șef, au fost în audiență la prim-secretarul Comitetului Central al Partidului Comunist din Moldova, Leonid Ilici Brejnev. Propunerea a fost aprobată cu o singură condiție - de a traduce textul în „limba moldovenească”. După cum povestea Eugeniu Ureche, prima reacție a fost să refuze. După anumite ezitări însă, delegații au acceptat această condiție. Și piesa a fost „tradusă”. Au fost schimbate trei cuvinte: cuvântul „onorabile” a fost înlocuit cu „onorate”, „stimabile” cu „stimate”, iar în cunoscuta replică „să avem și noi faliții noștri”, „faliții” au devenit „bancruți”. 

„Eugeniu Ureche a făcut și regia și scenografia. Deosebit de complicat a fost să lucreze cu actorii pentru a obține o rostire românească dinamică, firească și fluentă. Regizorul și-a amintit cum a făcut distribuția: deși i-au propus pentru rolul Zoiței o altă actriță, el a insistat să fie Ecaterina Cazimirov, întrucât în viziunea sa, personajul trebuia să emane senzualitate. În Trahanache a fost distribuit Chiril Știrbu, Trifon Gruzin l-a jucat pe Dandanache, Iosif Leveanu  - pe Cațavencu și Olimpiu Rusnac – pe Farfuridi. Însuși Eugeniu Ureche l-a jucat pe Cetățeanul turmentat. Tânărul actor al teatrului sovietic, zis moldovenesc, proaspăt laureat al premiului Stalin, păstra în memorie amintirea celebrilor actori care interpretaseră acel rol pe scena Naționalului românesc – Ion Iancu Brezeanu și Costache Antoniu”, a precizat Petru Hadârcă.    

Atunci, spectacolul a fost evaluat prin prisma concepțiilor ideologice despre teatru. Cronicarul de la ”Tinerimea Moldovei” reproșa faptul că personajele „nu-s aprofundate psihologic, ci-s tratate pe deasupra”, iar cronicarul de la „

Moldova socialistă” solicita de la Cetățeanul turmentat „mai puțîn șarj și naturalism”. Leonid Cemortan, care a văzut acel spectacol, consideră că Cetățeanul turmentat creat de Eugeniu Ureche a fost o realizare de performanță: „Prin jocul său inspirat, nuanțat cu subtilitate, care apărea întru totul firesc, neafectat, dezinvolt, actorul a reușit să contureze imaginea originală, de o dezarmantă simplitate și sinceră naivitate, a unui om buimăcit de nesfârșitele scandaluri, certuri și denigratoare defăimări dintre cele două tabere care luptau pentru putere”, a accentuat Leonid Cemortan.

„Una dintre puținele fotografii, care s-au păstrat de atunci, surprinde un plan general cu scena în care partidele se dezlănțuie într-o aprigă confruntare. Cortina pictată, din fundal, reprezintă un peisaj montan cu două conace vechi românești, înconjurate de brazi. Iar faptul insolit este că în scenă au fost prezente drapele tricolore - probabil a fost prima și ultima dată, în perioada comunistă, când simbolul românesc a apărut în public.  Într-un mediu în care tot ce era românesc era interzis și tratat drept ostil și incompatibil cu idealurile sovietice, teatrul a fost spațiul de rememorare, un veritabil loc al exercițiilor de memorie în derulare – spațiu de amintire a teatrului românesc interbelic. Teatrul este nu numai o artă a emoțiilor și a inteligenței, teatrul este un organism viu și sensibil. Într-o realitate de coșmar, privat de libertate, despuiat de tradiția trecutului, scufundat în avalanșa urii necruțătoare de clasă, teatrul se zbate împreună cu publicul său în căutarea unui reper spiritual, unui fir de speranță, a mai spus Petru Hadârcă.

Pentru realizarea materialului, autorul s-a documentat din: Leonid Cemortan „Actorul Eugeniu Ureche”, Materialele Conferinței Maeștrilor din cadrul Festivalului Național de Teatru „Nenea Iancu”, 2002, îngrijite de Andrei Vartic.