În ultimul moment, Ianukovici a refuzat să semneze acordurile, o decizie față de care mii de conaționali ai săi au protestat imediat. Demonstrațiile s-au amplificat, așa cum se întâmplă de multe ori. Protestatarii au început să ceară o schimbare politică, și atunci când Ianukovici le-a respins solicitările, au cerut alegeri anticipate. Unii protestatari vor ca Ucraina să aibă o orientare europeană, nu una rusească. Alții simt că guvernul este corupt și, prin urmare, ar trebui înlocuit. Aceste tipuri de demonstrații au loc în multe țări. Uneori, au succes, alteori, nu. În cele mai multe cazuri, rezultatul contează doar pentru cetățenii țării sau pentru cetățenii din statele vecine. Dar Ucraina este un caz de excepție, deoarece este extrem de importantă. De la destrămarea Uniunii Sovietice, Ucraina a trebuit să urmărească un echilibru delicat între promisiunile fragile ale unei Europe liberale, bogate și oarecum distante și faptul că însăși existența și independența ei pot fi o sursă de vulnerabilitate strategică pentru Rusia.

Importanța Ucrainei

Ucraina oferă două lucruri: o poziție strategică și produse agricole și resurse minerale. Acestea din urmă sunt adesea importante, dar primul element este de o importanță universală. Ucraina este esențială pentru capacitatea de apărare a Rusiei. Cele două țări au o frontieră comună lungă, iar Moscova este situată la numai 480 km de teritoriul ucrainean - o întindere de pământ plată, ușor de străbătut și, prin urmare, greu de apărat. În cazul în care o anumită putere ar bloca spațiul dintre Ucraina și Kazahstan, Rusia ar fi decuplată de Caucaz, granița sa sudică de apărare. În plus, Ucraina are două porturi esențiale, Odessa și Sevastopol, care sunt chiar mai importante pentru Rusia decât portul Novorossiisk. Pierderea accesului comercial și militar la aceste porturi ar submina complet influența Rusiei în zona Mării Negre și i-ar tăia accesul la Marea Mediterană. Singurele porturi rămase Rusiei ar fi blocate de spațiul dintre Groenlanda, Islanda, Marea Britanie, la vest, și de gheață la nord-est, de Danemarca la Marea Baltică, și de Japonia, în est.

Acest lucru explică de ce în 1917, când bolșevicii au preluat puterea și au cerut pace, germanii au cerut ca Rusia să renunțe la controlul unei mari părți din Ucraina. Germanii voiau alimentele produse de Ucraina și știau că, dacă aveau o prezență acolo, ar putea amenința Rusia la infinit. În cele din urmă, nu a contat: Germania a pierdut Primul Război Mondial, iar Rusia a recuperat Ucraina. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, germanii au invadat Ucraina, în primul an de atac asupra Uniunii Sovietice, i-au exploatat agricultura și au folosit-o ca bază pentru a ataca Stalingradul, încercând să deconecteze Rusia de la liniile sale de aprovizionare de la Baku. În perioada interbelică, Stalin a trebuit să construiască industria. El a vândut produse alimentare din Ucraina în străinătate și a folosit-o pentru a hrăni muncitori din fabricile din Rusia. Ucrainenii au fost lăsați să moară de foame, dar industria construită de ei i-a ajutat pe sovietici să îl învingă în final pe Hitler. După ce sovieticii i-au respins pe germani, au invadat  România și Ungaria și au avansat spre Viena, folosind Ucraina ca bază a lor.

Din punctul de vedere al Europei, și în special din perspectiva foștilor sateliți sovietici, o Ucraină dominată de Rusia ar reprezenta o potențială amenințare, din sudul Poloniei până în România. Aceste țări depind deja de energia din Rusia, pe deplin conștiente de faptul că rușii pot folosi această dependență ca pe o pârghie pentru a obține controlul asupra lor. Capacitatea Rusiei nu numai de a proiecta putere militară, ci, de asemenea, de a provoca tulburări de-a lungul frontierei sau de a folosi inițiative comerciale pentru a submina autonomia este o teamă reală. Gândirea în termeni militari le poate părea mai arhaică occidentalilor decât rușilor și cetățenilor Europei Centrale. Pentru mulți est-europeni, retragerea sovietică este o amintire relativ recentă, și ei știu că rușii sunt capabili să se întoarcă la fel de brusc cum au plecat. La rândul lor, rușii știu că NATO nu are nicio intenție de a invada Rusia, și  un război ar fi ultimul lucru la care s-ar gândi germanii, chiar dacă au fost capabili să facă unul. Și rușii își amintesc că, în ciuda stării generale economice și militare precare din Germania în 1932, nemții au devenit puterea dominantă în Europa în 1939. Până în 1941, avansau spre inima Rusiei. Cu cât te îndepărtezi de o frontieră, cu atât mai teribile par temerile. Dar în zona de frontieră, temerile par a fi mult mai puțin exagerate pentru ambele părți.

Perspective rusești

Din punctul de vedere al Rusiei, prin urmare, o integrare mai strânsă Ucraina-UE reprezintă o amenințare potențial mortală pentru securitatea națională a Rusiei. După Revoluția Portocalie, care a adus pentru scurt timp la putere o administrație pro-UE, la mijlocul anilor 2000, președintele rus Vladimir Putin a subliniat clar că el vede Ucraina ca fiind esențială pentru securitatea rusă, acuzând  că organizațiile non-guvernamentale care alimentau tulburările erau fronturi ale Departamentului de Stat al SUA, CIA și MI6. Indiferent dacă acuzațiile erau adevărate sau nu, Putin a crezut că drumul pe care era condusă Ucraina va fi dezastruos pentru Rusia, și a folosit presiunea economică și serviciile secrete pentru a împiedica Ucraina să apuce pe acest drum.

În opinia mea, războiul ruso-georgian din 2008 a însemnat o demonstrație pentru Kiev că garanțiile occidentale nu aveau nicio valoare, iar Statele Unite nu pot ajuta Georgia, și că Rusia are capacitate militară, așa cum a avut cu Georgia. La momentul respectiv, Georgia și Ucraina doreau aderarea la NATO și la UE, iar prin intervenția sa în Georgia, Moscova a reușit să îndepărteze Ucraina de aceste organizații. Astăzi, amenințarea strategică pentru Rusia nu este mai puțin dezastruoasă decât a fost în urmă cu 10 ani, cel puțin nu în mintea rușilor, care ar prefera o Ucraină neutră, dacă nu o Ucraină pro-Rusă. Strategia lui Putin pentru periferia rusească e diferită față de cele ale predecesorilor săi sovietici sau țariști, care și-au asumat o responsabilitate directă pentru teritoriile subordonate lor. Putin consideră că aceasta este o strategie greșită. Ea a secătuit resursele Moscovei, mai ales că guvernarea nu a putut să mențină teritoriile laolaltă. Strategia lui Putin față de Ucraina, și față de cea mai mare parte a fostei Uniuni Sovietice, presupune o influență mai puțin directă. El nu este interesat să guverneze Ucraina. Nici măcar nu este atât de interesat de relațiile sale externe. Scopul lui este de a avea un control negativ, pentru a împiedica Ucraina să facă lucruri pe care Rusia nu vrea ca ea să le facă. Ucraina poate fi suverană, cu excepția chestiunilor de importanță fundamentală pentru Rusia. Din punctul de vedere al Rusiei, regimul ucrainean este liber să fie cât de  liberal și de democratic dorește. Dar numai ideea de integrare în UE a fost o provocare clară. Acțiunile Uniunii Europene și ale germanilor - care i-au susținut pe adversarii lui Ianukovici în mod deschis, dincolo de amestecul în afacerile interne ale altei țări - au fost în detrimentul intereselor naționale ruse.

Perspective europene

Ucraina nu este la fel de important din punct de vedere strategic pentru Europa, cum este pentru Rusia. Europa nu a vrut niciodată să adauge Ucraina în rândurile sale, ci pur și simplu să deschidă ușa aceste posibilități. Uniunea Europeană are multe probleme. Având în vedere problemele economice grave din sudul Europei, ideea de a adăuga o țară atât de slabă și de dezorganizată ca Ucraina este absurdă. Uniunea Europeană are un imperativ cultural în rândul elitelor sale, pentru extindere, un imperativ care a determinat-o să includă a țară ca Cipru. Imperativele culturale sunt greu de schimbat, și așa o invitație a fost lansată fără intenții serioase. Pentru europeni, invitația a însemnat cu adevărat că Ucraina ar putea deveni europeană. Că ar putea avea o democrație constituțională, liberalismul și prosperitatea pe care fiecare stat membru al UE ar trebui să le aibă. Asta i-a atras pe cei mai mulți dintre primii manifestanți. Oricât de puțin probabilă ar fi calitatea de membru cu drepturi, ideea de a deveni o societate europeană modernă este teribil de atrăgătoare. Respingerea de către Ianukovici i-a făcut pe unii protestatari să simtă că au ratat o mare șansă - și de aici, demonstrațiile inițiale.

Germanii fac un joc complex. Ei au înțeles că aderarea Ucrainei la Uniunea Europeană este puțin probabil să se întâmple prea curând. De asemenea, ei au relații importante cu Rusia, interese energetice și de investiții reciproce. A fost ciudat că Berlinul sprijină manifestanții atât de oficial. Cu toate acestea, germanii au gestionat coaliții în cadrul Uniunii Europene. Statele baltice și Polonia sunt  dornice de a vedea Ucraina extrasă din tabăra rusească, deoarece acest lucru ar asigura un necesar, chiar dacă incomplet tampon între ele și Rusia (Belarus este încă în sfera de influență a Rusiei). Prin urmare, germanii au avut de ales între partenerii europeni cărora le pasă de Ucraina, și Rusia.

Rușii au rămas relativ calmi - și tăcuți - pe tot parcursul protestelor din Ucraina. Ei au înțeles că puterea lor în Ucraina constă în mai mult decât prezența unui om sau a partidului său, așa că au lăsat criza să fiarbă la foc mic. Având în vedere strategia actuală a Rusiei în Ucraina, rușii nu au nevoie să acționeze, cel puțin nu în public. Orice guvern din Ucraina s-ar confrunta cu aceleași constrângeri ca și Ianukovici: puține speranțe reale de incluziune în UE, o dependență energetică de Moscova și o economie integrată cu Rusia. Desigur, rușii nu au dorit o confruntare chiar înainte de (Olimpiada de la) Soci.

Rușii știau un lucru: cu cât forțele pro-occidentale controlează mai strâns Kievul, cu atât Ucraina ar putea deveni mai divizată. În general, estul Ucrainei este mai mult orientat spre Rusia: locuitorii săi vorbesc rusa, sunt ortodocși ruși și sunt loiali Patriarhiei Moscovei. Ucraina de Vest este orientată mai mult spre Europa, locuitorii săi sunt catolici sau sunt loiali Patriarhiei Kievului. Aceste generalități arată o situație mult mai complexă, desigur. Există ortodocși ruși și vorbitori de limba rusă în vest, ca și catolici aparținând Patriarhiei Kievului, în est. Cu toate acestea, tensiunea dintre regiuni este reală, și o presiune pro-UE prea mare ar putea împărți țara. În cazul în care asta s-ar întâmpla, blocul ar ajunge să opereze în haos, dar apoi Uniunea Europeană nu ar avea mijloacele necesare pentru a opera în mod semnificativ în Ucraina. Guvernul pro-UE s-ar confrunta cu conflicte și cu un blocaj. Pentru moment, acest lucru le-ar pica bine rușilor, oricât de improbabil ar fi un astfel de scenariu.

Perspective americane

Ca în cele multe probleme, este important să se înțeleagă ce rol au Statele Unite, dacă au vreunul. Washingtonul a sprijinit cu fermitate Revoluția Portocalie, creând o dispută majoră cu Rusia. Politica actuală de a evita implicarea în conflicte inutile eurasiatice ar sugera că Statele Unite nu se vor amesteca în Ucraina. Dar comportamentul Rusiei în afacerea Snowden a înfuriat Washingtonul și a deschis posibilitatea ca Statele Unite să fie bucuroase să dea câteva bătăi de cap Moscovei, înainte de Jocurile Olimpice de la Soci. Guvernul Statelor Unite poate că nu sprijină organizațiile neguvernamentale la fel de mult ca omologii săi din Europa, dar sunt totuși implicate într-un fel. De fapt, Washingtonului poate că i-a plăcut să pună Rusia în defensivă, după ce a fost pus în defensivă de Rusia, în ultimele luni. În orice caz, miza este mare în Ucraina. Rușii sunt implicați într-un joc pe care nu își pot permite să îl piardă. Există mai multe moduri pentru ca ei să-l câștige. Ei au nevoie doar să facă deschiderea UE nesustenabilă pentru ucraineni, fapt facilitat de condițiile economice și sociale din Ucraina. Europenii nu vor veni prea curând în Ucraina, și, deși Polonia ar prefera ca Ucraina să rămână neutră, Varșovia nu are neapărată nevoie de o Ucraină pro-occidentală. Statele Unite sunt interesate de Ucraina ca element iritant pentru Rusia, dar nu sunt dispuse să își asume riscuri serioase.

O mulțime de țări au un interes în Ucraina, dar niciuna mai mult decât Rusia. Dar cu tot zgomotul de la Kiev și din alte orașe, rezultatul este puțin probabil să genereze o schimbare geopolitică definitiv pentru Ucraina. Însă oferă un exemplu excelent despre  modul în care tulburările politice dintr-o țară esențială strategic pot afecta sistemul internațional în ansamblul său.

În cele mai multe țări, evenimentele de la Kiev nu ar fi stârnit un interes global. Când ești o țară ca Ucraina, chiar și instabilitatea  generează nu numai interes, dar și presiuni, și chiar intervenție din toate direcțiile. Aceasta a fost problema istorică a Ucrainei. Este o țară aflată într-o locație importantă, iar presiunile asupra ei tind să amplifice orice conflict interne, până la destabilizarea țării exagerând semnificația problemelor interne. Germania și Statele Unite pot continua să urmărească obiective care vor irita și mai mult Rusia, dar așa cum Stratfor indica în previziunile noastre pentru anul 2014, ele vor evita acțiuni care ar risca să afecteze relațiile Moscovei cu Washingtonul și cu Berlinul. Influența rusă în Ucraina este în prezent limitată de apropierea Jocurilor Olimpice și escaladarea protestelor în teren, dar realitatea geopolitică fundamentală este aceea că nicio țară nu are o miză mai mare în Ucraina decât are Rusia, nici o capacitate mai bună de a-i modela destinul.

Autor: George Friedman, președinte al Stratfor

Traducerea: Cristina Zaharia