Loialitatea comuno-socialiștilor moldoveni față de Rusia

Discuțiile despre divizarea societății moldovenești de mult au devenit ceva obișnuit. Câteva date calendaristice scot în evidență adevăratele cauze ale divizării societății. Astfel, în fiecare an, de 9 mai și 12 iunie, forțele politice rusofile din Republica Moldova, pur și simplu, nu pot evita să-și exprime loialitatea față de Rusia. Nu o singură dată ne-am convins de aceasta, asistând an de an la aceleași manifestări. De Ziua Victoriei, de exemplu, comuniștii și socialiștii moldoveni preiau și răspândesc tiparele propagandei rusești despre Războiul pentru Apărarea Patriei, rupându-l din contextul celui de al Doilea Război Mondial.

Este imposibil de contestat că războiul a început în conformitate cu înțelegerile prealabile, fixate în faimosul Protocol secret, odată cu ocuparea de către Germania nazistă și URSS-ul stalinist a Poloniei. Acest fapt a fost confirmat de parada comună din 22 septembrie 1939, organizată special cu această ocazie. Însă, ceea ce nu poate fi contestat poate fi trecut sub tăcere, lucru practicat de comuno-socialiști. Așa sunt proliferate semi-adevărurile. Dacă evenimentele nu ar fi rupte din context, atunci sărbătoarea de 9 mai, în mod natural, ar reprezenta comemorarea sfârșitului unui război sângeros, început de dictatorii celor două regimuri totalitare.

Distorsionarea faptelor de dragul evidențierii victoriei unui comunist internaționalist asupra omologului său național-socialist nu poate trece și în prezent fără consecințe nefaste. Războiul Rusiei împotriva Ucrainei, în care deja și-au pierdut viața zeci de mii de oameni este în continuare trecut sub tăcere de comuno-socialiștii moldoveni. Acest război marchează, de fapt, victoria lozincii “Putem repeta!” asupra lozincii „Niciodată din nou!”. Acestea sunt efectele proliferării semi-adevărurilor, de care se fac responsabili, inclusiv, comuno-socialiștii moldoveni.  

Nu putem ști cât de sinceri sunt comuno-socialiștii, atunci când își manifestă atitudinile față de Rusia și acțiunile pe care le întreprinde aceasta pe plan regional și global. Totuși, judecând după osârdia cu care preiau și răspândesc blocurile propagandistice rusești printre cetățenii moldoveni, dar mai ales după stăruința de ocolire a faptelor și evenimentelor ce desființează miturile propagandistice, putem presupune că nu este vorba doar despre convingeri, ci mai degrabă de situația reflectată de maxima – cine plătește, acela arvonește.

Reflexele revanșarde și manifestarea acestora  

O altă dată calendaristică pe care comuno-socialiștii moldoveni nu o pot ocoli este 12 iunie – ziua adoptării Declarației privind suveranitatea statală a Federației Ruse. Prin această Declarație Rusia și-a confirmat solemn dreptul de a părăsi URSS, lucru care s-a întâmplat un an mai târziu. Aceasta este adevărata semnificație a zilei de 12 iunie 1990. Și iată cu această ocazie, din arest la domiciliul, Igor Dodon, președinte de onoare al Partidului Socialiștilor din Republica Moldova (PSRM), a felicitat poporul frățesc rus. În acest context, prima impresie este că, probabil, liderul socialist a pierdut busola și nu se mai orientează în spațiu. Dar nu este așa. Fiind, de aproximativ 10 ani, expert marcant al frontului imperialist rusesc, Igor Dodon se preface a uita că pentru membrii și afiliații Clubului Izborsk ziua de 12 iunie este, de fapt, Ziua Nerusiei, când a fost dat startul disoluției imperiului sovietic.

Adevărul e că socialiștii și liderul lor se văd nevoiți să marcheze în aceeași zi, deopotrivă, Ziua Rusiei și a Nerusiei. De fapt, este un lucru firesc pentru cei care operează cu semi-adevăruri. De aceea, nu ar trebui să ne uimească faptul că Igor Dodon își repetă tezele despre parteneriatul strategic și istoria comună a Republicii Moldova și Rusiei, dar evită să menționeze că partenerul strategic: menține sub ocupație aproximativ 12% din teritoriul țării de mai bine de 30 de ani; ne-a impus sancțiuni economice în 2006 și 2013; a recurs în mod repetat la șantaj și presiuni energetice etc. 

Spre deosebire de socialiști, aliații acestora din Partidul Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM), sunt mult mai primitivi, de aceea, sunt mai puțin periculoși. Astfel, de Ziua Rusiei, comuniștii moldoveni, în eforturile lor propagandistice, amestecă deopotrivă adevăruri, semi-adevăruri și minciuni gogonate, ceea ce-i face vulnerabili. De exemplu, cu ocazia Zilei Rusiei, comuniștii moldoveni nu se sfiesc să recunoască că actualmente Rusia urmărește scopul de a-și reface măreția imperială. Este un adevăr pe care-l resimte întreaga lume, mai ales după agresiunea neprovocată împotriva Ucrainei, dar pe care îl va aprecia la justa valoare în următorii, inclusiv după declanșarea foametei într-un șir de state.

Minciuna, după cum bine se știe, are picioare scurte. În elanul lor propagandistic de manifestare a loialității față de Rusia, comuniștii moldoveni mint cu nerușinare, afirmând că relațiile moldo-ruse ar fi atins punctul culminant în perioada guvernării PCRM, iar “principala diferență între liderii care i-au înlocuit pe comuniștii la putere în Moldova a fost incapacitatea și chiar nedorința de a folosi experiența și realizările predecesorilor”. În consecință, „deteriorarea relațiilor cu Federația Rusă a condus la blocarea procesului de reglementare transnistreană, pierderea piețelor tradiționale estice etc., iar așa-zisa politică pro-europeană, impusă în mod agresiv poporului moldovenesc … a adus țara noastră într-o criză care a cuprins sfera politică, socială și economică”. După toate aparențele, președintele octogenar al PCRM, Vladimir Voronin, a scăpat completamente controlul asupra procesele din cadrul formațiunii, dacă admite ca pagina oficială a partidului să răspândească minciuni ușor de combătut. Vorba e că actuala guvernare a Partidului Acțiune și Solidaritate (PAS) se menține în cadrul paradigmei elaborate chiar de PCRM. Există multiple dovezi, precum că:

• Relațiile Republicii Moldova cu Rusia s-au deteriorat ireparabil după ce președintele Vladimir Voronin l-a întors din drum spre Moldova pe președintele Putin. Este cea mai mare umilință la care ar fi fost supus vreodată vreun conducător al Rusiei. Aceasta este, de fapt, cea mai importantă performanță a guvernării comuniste, care a atras după sine un șir de evenimente deosebit de importante;
• Procesul reglementării transnistrene a fost întrerupt și se menține înghețat de aproximativ 17 ani anume de PCRM, care a elaborat și votat Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităților din stânga Nistrului (Transnistria). Abia în 2019, Igor Dodon a încercat șmecherește să reanimeze faimosul Memorandul Kozak, dar nu a reușit, din fericire;
• Deteriorarea relațiilor economice și impunerea embargoului Republicii Moldova a avut loc în perioada guvernării PCRM, în 2006. Până în prezent este de pomină emisiunea „Rezonans” a unuia dintre propagandiștii timpului, Constantin Starîș, deputat PCRM, despre modul în care rușii consumă băuturile alcoolice contrafăcute, după rețetele lui Venecka din renumitul poem postmodernist Moscova – Petușki;
• Șantajul energetic împotriva Republicii Moldova, de asemenea, a fost provocat de guvernarea PCRM. Dovadă în acest sens servește umblarea președintelui Voronin cu jalba în proțap pe la Bruxelles: „Pe 3 ianuarie 2006, președinții Ucrainei și Republicii Moldova au emis o declarație comună adresată Uniunii Europene, în care au cerut Uniunii Europene să-și ajute țările în … stabilirea prețurilor la gazul rusesc și tarifele pentru transportul acesteia, folosind metode europene. Ei au cerut, de asemenea, reluarea procesului de negocieri dintre Ucraina, Moldova și Rusia cu implicarea experților internaționali și ar dori să se stabilească o perioadă de tranziție acceptabilă de părți în ceea ce privește aplicarea principiilor pieței de cooperare. În plus, în declarație se precizează că Rusia încearcă să exercite „presiune energetică” asupra Ucrainei și Moldovei, „să submineze dezvoltarea economică a țărilor și să destabilizeze situația lor socială”;
• Politica pro-europeană agresivă i-a fost impusă Republicii Moldova nu de cineva, ci chiar de președintele Voronin, care pe neprins de veste a semnat la 13 noiembrie 2002 Decretul privind constituirea Comisiei naționale pentru integrare europeană, urmat de semnarea, la 22 februarie 2005, a Planului de Acțiuni UE-Republica Moldova și de aderarea, la 7 mai 2009, la Parteneriatul Estic cu UE;
• Relațiile Republicii Moldova cu NATO și-au atins punctul culminant odată cu adoptarea, la 6 iulie 2006, a Hotărârii Guvernului cu privire la aprobarea Planului Individual de Acțiuni al Parteneriatului (IPAP) Republica Moldova – NATO. Documentul respectiv prevedea printre altele asigurarea integrității teritoriale și relațiile cu vecinii, interoperabilitate militară și instruire etc.

Din cele menționate putem concluziona că trădarea lui Dodon și a altor pretinși socialiști a avut temeiuri serioase. Altminteri, PSRM nu ar fi putut intra în grațiile lui Vladimir Putin după ofensa adusă de Voronin. 

Concluzii

Politica revanșardă a Federației Ruse reprezintă cel mai mare pericol pentru pacea și securitatea regională și globală. Republica Moldova este o victimă ideală pentru planurile expansioniste ale Kremlinului. De aceea, independența și suveranitatea Republicii Moldova depinde în mod direct de capacitatea Ucrainei de a rezista politicii revanșarde agresive a Rusiei.

Greutățile social-economice cu care se confruntă Republica Moldova sunt provocate preponderent de războiul împotriva Ucrainei, război care a fost planificat din timp și începutul căruia a fost anticipat de provocarea deliberată de către Rusia a crizei energetice, la mijlocul anului 2021. Acest lucru nu este însă nicidecum o scuză pentru gafele comise de către actuala guvernare în procesul de administrare a treburilor publice.

Divizarea societății moldovenești este un fapt constant, care se adâncește tot mai mult sub influența partidelor ruso-file, promotoare de semi-adevăruri și minciuni. Totuși, presiunile opoziției pro-rusești asupra guvernării, deocamdată, nu impresionează din cauză manifestării tot mai pregnante a neînțelegerilor dintre acestea. Socialiștii sunt mult mai abili la capitolul propagandă și manipulare, în timp ce comuniștii demonstrează un primitivism propagandistic ușor de combătut. Diferența este că socialiștii recurg la metode mai sofisticate de utilizare a semi-adevărurilor și trecerea sub tăcere a faptelor ce nu le convin. Pe de altă parte, comuniștii nu se sfiesc să mintă cu nerușinare. Este un fapt dovedit că semi-adevărurile sunt mult mai periculoase decât minciunile. De aceea, semi-adevărul este arma preferată a dezinformării. Minciunile pot fi infirmate sau pot fi ignorate, iar semi-adevărurile necesită eforturi susținute pentru a fi demascare, ceea ce reprezintă o mare dificultate pentru consumatorii de informații, supuși spălării pe creier.