Ion Raṭiu

Povestea exilului său este într-un fel diferită de a celorlalṭi români prezentaṭi în serialul nostru, pentru că Ion Raṭiu s-a stabilit în Marea Britanie în timpul Statului Naṭional Legionar, deci înainte de instalarea comunismului în România. Dar cum regimurile politice extreme produc deseori aceleași reacṭii, biografia de român în exil a lui Ion Raṭiu a căpătat trăsături comune cu ale conaṭionalilor săi veniṭi în lumea liberă câṭiva ani mai târziu.

 Ion Raṭiu s-a născut în 1917. Era fiul avocatului Augustin Raṭiu și nepotul protopopului greco-catolic Nicolae Raṭiu. Și-a făcut studiile de drept la Cluj și, la doi ani după aceea, în 1940, a fost numit consilier la Legaṭia României de la Londra aflată într-o frumoasă clădire din Belgrave Square, legaṭie condusă de diplomatul Viorel Tilea. În noiembrie, când România era condusă deja de legionari, la Londra lua fiinṭă Comitetul Naṭional Român, iar Ion Raṭiu se afla în conducerea acestuia. Tulburările din ṭară l-au făcut să își alunge orice gând al întoarcerii, așa încât tânărul Raṭiu avea să rămână în Anglia până la căderea comunismului. Despre activitatea sa de român militant a povestit cu modestie într-un interviu realizat de istoricul Vlad Georgescu pentru Radio Europa Liberă, cu peste 30 de ani în urmă.

„Toată tinerețea mea, toată copilăria mea am trăit în casa părintească și probabil că răspunsul pe care trebuie să-l dau imediat întrebării pe care mi-ați pus-o, de ce continui să mă afirm după 40 de ani ca patriot român, se găsește tocmai aici, în casa părintească unde am fost crescut în anumite tradiții. Mi-aduc aminte că în salonul nostru marele tablou, marea pictură era a lui Andrei Mureșeanu, cel care a scris faimoasele rânduri Deșteaptă-te române.

Mi-am făcut studiile la Turda și la Cluj și pe urmă Universitatea la Cluj unde, în 1938, mi-am luat licența în drept. Deja, în ultimul an, am lucrat în biroului domnului Ionel Pop care a fost nepotul lui Maniu, a fost președinte al Camerei Deputaților. Și după aceea am intrat în armată și am făcut școala de artilerie de rezervă la Craiova. De acolo am fost trimis pe zonă, cu Regimentul meu 32 artilerie din Cluj, la Săcășeni. Și fiind acolo în uniformă, am fost numit în Ministerul de Externe și trimis la Londra în februarie 1940, sosind în Londra în aprilie aceluiași an. Deci, cu câteva zile, să zic, cu câteva săptămâni înainte de marele debaclu din Franța și prăbușirea frontului și capitularea Franței. […]

În acea vară 1940, am continuat să funcționez în post, la Legația română de la Londra. […] În septembrie ’40 mi-am dat demisia și m-am dus la Ministerul de Externe englez și le-am cerut să-mi dea azil politic, ceea ce mi-a fost acordat imediat. Am avut marele noroc să primesc o bursă la Cambrige și am studiat timp de trei ani, luându-mi o diplomă de Master of Arts, o diplomă ceva mai mare decât licența în științele economice. În timpul cât eram la Cambrige am făcut o serie întreagă de transmisiuni la Radio – pe teme patriotice întotdeauna – în chestiunea Transilvaniei, mai ales după luarea Transilvaniei de nord și am fost activ în viața studențescă în asociația studențiilor români din Marea Britanie, […] adică societatea studenților și a tineretului din Europa Centrală și Europa de Răsărit.

Am fost, de asemenea – deși eu eram tânăr – am fost cooptat în Mișcarea Românilor Liberi care s-a opus alinierii României cu Germania nazistă și care a spus tot timpul că poziția României, locul României [este] alături de marile puteri democratice din Occident care au creat România Mare. În această perioadă am scris articole, am făcut conferințe, am vorbit și la radio.

La BBC?

La BBC, bineînțeles…  Au venit alegerile din ’46. Imediat ce au fost anunțate, am scris lui Iuliu Maniu prin Ionel Pop, pe care îl cunoșteam foarte bine, și m-am oferit să vin în țară să candidez și eu la alegerile din ’46. Am primit un răspuns […] din partea domnului Maniu că mai bine să stau pe loc, pentru că și alți mulți buni români vor [mai] trebui să plece.

M-am angajat la o agenție de presă americană care acuma este UPI, care atuncea se numea International News Service și în această calitate de corespondent al acestei agenții de presă am scris despre pactele și tratatele de pace cu țările din Balcani, în special cu România. […] După conferința de pace am continuat să lucrez și mi-am dat seama că, într-adevăr, e imposibil pentru un patriot român să-și desfășoare activitatea fără să aibă o bază serioasă, resurse serioase economice. […] Și în ’57 mi-am început eu compania mea maritimă și am continuat în acestă companie care s-a dezvoltat – har Domnului! – mulțumitor și am făcut o linie de vapoare pentru cargouri numai între Europa și America. Și am continuat această activitate până în 1975 când, la vârsta de ’58 [de ani], m-am decis că vreau să mă dedic în întregime problemei românești, în măsura în care pot. […]

Poate ați dori să dezvoltați puțin sau să informați pe ascultători care sunt aceaste organizații  pe care le conduceți: Acarda, Uniunea Românilor Liberi, Românul Liber, ziarul de la Köln, că sunt foarte multe și poate că nu sunt atât de bine cunoscute.

Cu mare plăcere. Am început încă în 1955 un buletin de știri numai în limba engleză pe care îl scoteam săptămânal, îi spuneam Free Romanian Press, Presa Liberă Română, care era pentru a informa Occidentul, mai ales ziarele și deputații și oamenii politici influenți din Anglia, despre situația din România. Era mai mult sau mai puțin limitată la Anglia. După 20 de ani am transformat acestă publicație într-o… în ceva mai mare, într-o revistă tot șapirografiată, tot îi spuneam Presa Liberă Română doar că era un fel de broșură lunară în care scriam și în englezește și în franțuzește. Prima, în primii 20 de ani, fiind exclusiv în limba engleză, cum spuneam, pentru informarea Occidentului.

Din ’65 încoace, în ’65 am înființat asociația Acarda, Asociația Culturală a Românilor din Anglia, deși îi spuneam „asociație culturală„ potrivit tradiției noastre ardelene din trecut, „cultural„ însemna și politic, pentru afirma aspirațiile noastre. De când cu înființarea Uniunii Românilor Liberi la Geneva în mai anul trecut, în ’84 de fapt, în mai ’84, am scos la un an după aceea Românul Liber și acest Român Liber cum bine știți este publicat și în limba engleză și în limba română, fără a se repeta. Sunt două publicații paralele care sunt  distribuite în același timp.

Dar  ascultătorii nu se lămuresc foarte bine, ei aud adesea de la acest microfon chiar, microfon care socotește de datoria sa să relateze diferite activități românești în Occident, aud de Consiliul Național Român, de diferite organizații de la Paris, aud de diferite organizații din Statele Unite. Prin ce se deosebește Uniunea de aceste organizații? Care ar fi programul, care sunt liniile politice pe care se orientează?

Uniunea Românilor Liberi caută să exprime aspirațiile noastre la libertate și democrație. Spre deosebire de celelalte organizații, Uniunea Românilor Liberi a fost înființată după o foarte solidă, matură pregătire. În 1980, împeună cu profesorul Brutus Coste din America, am lansat un apel în care am spus tuturora „Este cazul să facem ceva pentru țara aceasta, ca să fie reprezentată în mod demn în Occident!„ Până în 1975 a funcționat un Comitet Național Român care era sub oblăduirea regelui Mihai, după abdicarea lui, când a venit din țară. Or, în 1975 acest organism a încetat să activeze. Noi am considerat că trebuie să se continue acestă luptă și atunci am lansat apel și ne-am înființat în 1984. […] Noi am spus ca toți românii care vor să vină să aducă obolul lor, să facă un efort pentru cauza națională, să vină, indiferent cărui partid aparțin sau au aparținut în trecut. Asta nu înseamnă ca partidele să nu lucreze. Dimpotrivă, partidele trebuie să lucreze, pentru că nu există democrație fără partide, ori noi lucrăm pentru o Românie democrată, de aceea este foarte bine să se organizeze, dar să susțină efortul comun care este efortul românilor liberi, toți românii uniți să luptăm pentru o Românie liberă.

[Interviu realizat de Vlad Georgescu, director al Radio Europa Liberă, în anii ‘80 și difuzat la emisiunea „Actualitatea Românească„]

Sursa: RADOR